Titlu Ghidul Iluminarii Pentru Lenesi
Autor Adrian Nuta
Categorie Psihologie
DOWNLOAD PDF
Ghidul Iluminarii Pentru Lenesi

Eşti la film. Priveşti cu atenţie. O scenă pe malul unui lac. O cabană retrasă, în pădure. Ea a venit special săl vadă. Sau întâlnit în timpul războiului. El a fost rănit, ea la îngrijit. Sau îndrăgostit. Apoi el a plecat acasă, ea a rămas la datorie. Acum războiul sa terminat. Sa terminat şi iubirea lor? Urmează să afli. Ea îi vorbeşte cu căldură, el este foarte rece. E clar că e furios. Ea se apropie, el îi spune că mai există o parte în el care ar dori so îmbrăţişeze. Dar nu o face. E un moment de mare intensitate. Pe chipul ei nu se vede nici o lacrimă şi cu toate astea tu ştii că ea plânge înăuntrul ei. Ceva se rupe în acel moment. Durerea aproape pluteşte în aer. O simţi şi începi să plângi. Dar tu eşti la cinematograf! În alt oraş, în altă ţară, în alt timp. Nu lai întâlnit niciodată pe Ernest Hemingway, care a murit înainte ca tu să te naşti. Nici pe Agnes Kurowsky nai cunoscuto, deşi a trăit 92 de ani. Nu ai nici o legătură cu aceşti oameni! Şi atunci, de ce plângi? Teai identificat! Ai uitat cine eşti. Ai devenit, pentru câteva minute, una cu Agnes, femeia pe care viitorul mare scriitor (Nobel în 1954) îşi interzice să o iubească. Suferinţa ei a devenit suferinţa ta. Temporar, ai devenit altcineva, întrun alt spaţiu, întrun alt timp. Aceasta este identificarea! A crede că eşti altcineva decât eşti, a îţi uita identitatea pentru a prelua, temporar, o alta. Plecând de la această analogie, îţi propun să o extindem şi săi dăm dimensiuni cosmice. Era să zic dimensiuni comice! Tot ceea ce se întâmplă este asemenea unui film. Tu priveşti cu atenţie acest film. De fapt, nu e chiar aşa. Tu priveşti cu atenţie excesivă acest film. Este atât de bine realizat, încât tea captivat. Te identifici cu unul din personaje. Care personaj? Astai bună! Te identifici cu cititorul acestor rânduri. Trăirile lui devin trăirile tale. El este uluit, înspăimântat sau dezgustat de aceste idei. La fel eşti şi tu. Tu eşti el! Ceea ce el gândeşte, crezi că tu gândeşti. Dacă lui aceste gânduri aşternute pe hârtie i se par extraordinar de interesante, automat ţi se par şi ţie. Dacă i se par nişte aberaţii colosale, şi tu eşti de aceeaşi părere. În linii mari, acesta este mecanismul identificării. Marele spectacol cosmic se derulează, iar Sinele se identifică, este absorbit de unul din personaje. Acest personaj este Eul. Pe scurt, Sinele crede că este Eul. Uită de propria Sa natură, vrăjit de frumuseţea sau dramatismul Creaţiei. A rupe această vrajă este, în opinia mea, esenţa căutării spirituale. Momentul în care o faci poate fi numit iluminare. După acel moment, deşi aparenţele pot fi păstrate, viaţa ta nu va mai fi niciodată aceeaşi. Presimt câteva întrebări la orizont. Cine creează şi regizează spectacolul? Cu ce scop? De ce te identifici cu un anumit personaj şi nu cu altul? Cine este Sinele? Ce simte El, de fapt? Ce face când nu se identifică? Ş.a.m.d. Sper să ating aceste subiecte. Să o luăm încetişor, deoarece avem timp berechet. Ai fost vreodată bolnav? Îmi pare rău. Imagineazăţi că nai fost niciodată bolnav. Ai putea să spui ce este sănătatea? În nici un caz. Pentru a şti ce este sănătatea, trebuie să te îmbolnăveşti. Apropo, după aceea o vei preţui mai mult. Înţelegi unde bat? Pentru a cunoaşte orice ai nevoie de un fond de contrast. Am explicat asta în altă carte, aşa că, dacă ai citito, o să te plictisesc puţin. Dacă nu sar fi inventat apa caldă, ai şti ce este apa rece? Nai şti. Ai şti că există apă fără să poţi spune despre ea că este caldă sau rece. Apa rece există în pereche cu apa caldă. La fel întunericul face pereche cu lumina, tristeţea cu veselia, corupţii sunt înfrăţiţi cu oamenii cinstiţi. Inteligenţa nu există fără prostia corespondentă, frumuseţea nu există fără opusul său. Acestea sunt polarităţile. Un pol are nevoie de celălalt pentru a fi cunoscut. O cretă albă are nevoie de o tablă neagră pentru a fi vizibilă. Poţi scrie şi cu o cretă neagră pe o tablă neagră, însă nu cred că vei avea audienţă. Nu e exclus ca elevii sau studenţii săţi propună un concediu în anumite stabilimente, cu costuri suportate de asigurările de sănătate. Acum să revenim la Sine. Să presupunem că există un început al timpului. Şi la acest început nu există decât Sinele. Se cunoştea Sinele pe Sine? Greu de spus. Mai degrabă nu. De ce nu se cunoştea? Tocmai ţiam demonstrat. Nu avea un fond de contrast. Şi atunci, ce crezi că a făcut? A creat lumea. Lumea oferă contrastul. În raport cu lumea, Sinele află cine este. Mai exact, Sinele află cine nu este. Nu ştiu dacă asta îi rezolvă problema iniţială, dar măcar a încercat. Sinele nu este nici un obiect care poate fi cunoscut. În acest sens, Sinele este transcendent creaţiei. Iar creaţia este giganticul spectacol de care aminteam câteva paragrafe mai sus. Plecat în marea călătorie a cunoaşterii de Sine, Sinele se identifică cu personajele acestui spectacol. Această identificare ţine exact atât timp cât este necesar pentru ca Sinele să realizeze: „Ah, nu! Eu nu sunt aceasta!”. Este un fel de cunoaştere prin eliminare. „Nu sunt nici aceasta şi nici aceasta!” NetiNeti, faimoasa metodă din Advaita Vedanta. Sau, ca săl citez pe Yajnavalkya: „Atman nu este asta, nu este asta” (Brahadaranyaka Upanisad IV, 5, 15). Pentru neiniţiaţi, Atman în sanscrită înseamnă Sinele. Dacă ai citit Evangheliile, poţi face legătura cu parabola Fiului Risipitor. Ce face băiatul? Îşi ia partea de avere şi pleacă în lume. Ce face acolo? Cheltuie tot, ajunge să lucreze ca argat. Nu prea îi convine. Devine mai conştient de natura sa, înţelege că el nu este un argat. Se întoarce la tatăl său. Acesta îl primeşte. Bucurie mare! (mai puţin pentru fratele lui mai conştiincios, care a rămas acasă). Este aceeaşi poveste veche, spusă altfel. Fără polul complementar, tu nu ştii cine eşti. Fără o femeie la care să te raportezi nu ştii că eşti un bărbat. Fără bunătatea aproapelui tău nu ştii nimic despre răutatea ta. Lumea te face vizibil, te scoate din starea de nondiferenţiere. Te ajută să te cunoşti. Dar nu îţi spune cine eşti. Îţi spune cine nu eşti. Ai nevoie de lume pentru a avansa în procesul autocunoaşterii. Acum apar eu şi te duc puţin mai departe. Teai convins că eşti o femeie. Ai vagin, ai sâni, ai rămas însărcinată. Nu există nici un dubiu. Însă eu îţi spun: aceasta este identificare. Mergi mai departe! Tu nu eşti o femeie. Wow! Dar cine naiba sunt, mai putea întreba uşor iritată. Nu ştiu şi oricum e misiunea ta să afli. Îţi garantez că nu eşti o femeie. Femeia este, de fapt, un corp, iar tu nu eşti un corp. Corpul aparţine unui personaj în spectacol şi tu, absorbită, teai identificat cu el. Mai mult decât atât, teai identificat cu problemele, sentimentele, gândurile asociate acelui corp, deci cu mintea (sau psihicul). Dar tu nu eşti nici mintea! Îţi aminteşti exemplul de la început? Tu plângi ca şi cum ai fi femeia care îl iubeşte pe Ernest. De fapt, ai un soţ care nare nici o treabă cu literatura. Drama cosmică este fascinantă deoarece este opera unui regizor genial. Este imposibil să îi rezişti şi nici nu este recomandabil, deoarece în absenţa lui nu vei şti nimic despre tine, adică nu vei şti nici măcar cine nu eşti. De ce te identifici cu un anumit personaj? Nu e chiar aşa. Tu te identifici cu Eul, iar Eul e prezent în toate personajele. Asta e o chestie trăsnet atunci când îţi dai seama de ea. Cu alte cuvinte, tu eşti peste tot. Există un singur Sine, care se identifică cu un număr nesfârşit de Euri.

6495