Titlu Pentru Anton
Autor A.P. White
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Pentru Anton

E răsăritul soarelui. Ce clișeu, dar așa e. Tu m-ai părăsit pentru totdeauna și eu cred că sunt încă în stare de șoc. Nu plâng, nu știu de ce, dar nu pot. Îmi stau în gât lacrimile și nu doar ele. Toate babele satului s-au adunat la noi în curte pentru pomana de șapte ani a tatălui tău. E puhoi de lume. S-au strâns ca la circ. Toți sunt șocați de ieșirea ta, unii reușesc să mă compătimească sincer, alții abia reușesc să își mascheze bucuria. Mai devreme am vrut să fug. Chiar după ce tu ai plecat. Ai plecat...ce expresie simplă ce nu poate cuprinde imensitatea de sentimente lăsate în urma ta, în golul tău. Te-am iubit nebunește, cu patimă, cu sânge. Te-am urât și mai rău. Te-am blestemat și te-am adorat. Niciodată nu mi-ai fost indiferent. Mereu am vibrat la tine în toate tonurile de culori, de la rosul geloziei la galbenul zilelor de vară în care ne-am cunoscut și la movul înstelat al nopților de iubire. Ai fost speranță pentru mine, lumină, căldură. Și tot tu ai fost cea mai rea gaură, hăul meu. Oricum, mai devreme am vrut să fug. Am ieșit pe ușă și am fost atât de șocată de toate câte s-au întâmplat azi încât am uitat să închid ușa în urma mea așa cum îți plăcea ție, ușor, în liniște. M-ai dresat atâția ani și la o ora după ce ai plecat, am uitat. Halal elevă! Oricum...nu știu de ce tot spun oricum! Că nu-i oricum, tu m-ai părăsit și eu am vrut să fug. Am deschis ușa larg și am ieșit doar ca să dau nas în nas cu mama Smaranda. E mai rotundă ca oricând. E ca o prună de vară, apoasă, pântecoasă, buhăită și movă de supărare. Și m-am simțit rușinată că vreau să fug. Nu mi-a dat o palmă, dar privirea pe care mi-a aruncat-o așa m-a făcut să mă simt. Apoi a scuipat la picioarele mele. M-am retras îngrozită și noroc cu ușa pe care nu o închisesem că am ajuns mai repede înăuntru. Acum sunt prizonieră în camera mea. Alt clișeu. Am stat în camera asta, fix pe divanul asta mai bine de jumătate din căsnicia noastră. Aș putea să jur că îmi știe toate secretele, toate înjurăturile pe care ți le-am tras și toate speranțele și planurile pe care mi le-am făcut. Nu-i vina mea că viața noastră a fost pestriță. Nu doar a mea. M-ai luat copil, boboc și atunci când am înflorit femeie m-ai lăsat. Păcatul meu, pierderea ta. Mi-am pus un pahar de vișinată. Știu că nu-mi face bine, știu că nu e o rezolvare, dar altfel nu pot. Se anunță o noapte lungă. Mă asaltează gânduri și senzații. Amintiri dulce-amărui. „Ce rece ești, frumoaso!" mi-ai spus tu odată. Mă ia cu frig. Mai sorb o dată din pahar. Am trăit ani întregi împreună și sunt aproape sigură că tu nu ai simțit niciodată pentru mine ce am simțit eu pentru tine. Am trăit împreună două realități, fiecare pe a lui, frumos, ordonat așa cum îți plăcea ție. Probabil că ți-am părut proastă. Sau poate doar naivă. Dar n-am fost. Doar că tu ai fost mereu și etern mai mare, mai mult decât mine și eu nu am găsit niciodată curajul să îți spun partea mea. Încă o gură... M-ai cunoscut vreodată? Ai trecut vreodată pe holul mare și ți-ai zis „mai devreme a trecut Adela pe aici, încă mai stăruie mirosul ei...". Sau te-ai uitat vreodată în ochii mei și mi-ai înțeles gândurile sau doar ți-au părut mari și frumoși, căprui de căprioară cum îmi spuneai tu. Dumnezeule, deja îmi lipsești! Cum o să pot vreodată să mai trăiesc fără tine? Cum să mai respir? Simt cum se apropie un atac de claustrofobie în aerul ăsta mult din camera asta mare și goală. Goală pentru că sunt doar eu în ea. Ca de obicei. O idee mă asaltează de nicăieri. O ignor. N-aș avea curaj, nu. O gură mai mare de vișinată... Sau poate... măcar acum. Altădată nu aș mai avea când, nu ar mai avea rost. Măcar acum să fim unul când dintotdeauna am fost doi. Iubitule, hai să mă cunoști!

7455