Titlu Întoarcerea acasă
Autor Bernhard Schlink
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Întoarcerea acasă

     Vacanţele copilăriei mi le-am petrecut la bunici, în Elveţia. Mama mă ducea la gară, mă suia în tren şi, dacă aveam noroc, puteam să-mi păstrez locul până când ajungeam, după şase ore de călătorie, la un alt peron de gară, unde mă aştepta bunicul. Dacă aveam ghinion, trebuia să schimb trenul la graniţă. O dată am greşit trenul şi am plâns până când un conductor prietenos mi-a şters lacrimile şi m-a urcat după câteva staţii în alt tren, unde m-a încredinţat conductorului următor, care, transferându-mă la rândul lui, m-a dat în grija altuia, aşa că am fost dus la destinaţie de o ştafetă de conductori. Îmi plăceau călătoriile cu trenul: succesiunea peisajelor şi localităţilor, atmosfera protectoare a compartimentului, independenţa. Având bilet şi paşaport, merinde de drum şi lectură, n-aveam nevoie de nimeni şi nu trebuia să ascult de cuvântul nimănui. În trenurile elveţiene îmi lipsea faptul că nu erau împărţite pe compartimente. În schimb, oricare din locuri se afla fie lângă fereastră, fie lângă culoar; aici nu aveam de ce mă teme că o să mă trezesc înghesuit undeva la mijlocul unui compartiment. În plus, lemnul deschis al scaunelor elveţiene era mai aspectuos decât maroniul roşcat al scaunelor germane din PFL, după cum griul vagoanelor, inscripţia trilingvă „SBB-CFF-FFS”1 şi stema – o cruce albă pe fond roşu – păreau mai nobile decât verdele murdar cu iniţialele „DB”2. Mă simţeam mândru că sunt pe jumătate elveţian, chiar dacă aspectul ponosit al trenurilor germane avea în ochii mei un aer „de-acasă”, ca şi oraşul ponosit unde locuiam cu mama, ca şi oamenii ponosiţi printre care trăiam. Gara marelui oraş de pe malul lacului, unde mi se încheia călătoria, nu avea decât o singură linie ferată. Mergând de-a lungul peronului, nu aveam cum să ratez întâlnirea cu bunicul: înalt şi viguros, cu ochi bătând în negru, mustaţă albă stufoasă şi chelie, jachetă dintr-o pânză de nuanţă deschisă, pălărie de pai şi baston de promenadă, îţi inspira încredere. Pentru mine a rămas înalt şi când ajunsesem să-l depăşesc ca statură, a rămas viguros şi când trebuia să se sprijine în baston. Mă mai lua câteodată de mână şi când eram student. Mă simţeam stingherit, dar nu-mi era penibil.

6189