Titlu Viata mincinoasa a adultilor
Autor Elena Ferrante
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Viata mincinoasa a adultilor

L-am iubit mult pe tata, era un bărbat întotdeauna distins. Manierele lui fine erau perfect adaptate unui trup într-atât de plăpând, încât hainele păreau să fie cu o măsură mai mare, lucru care, în ochii mei, îi dădea un aer de eleganță incomparabilă. Chipul lui avea trăsături delicate – ochii pătrunzători cu gene lungi, nasul cu o structură impecabilă, buzele pline – și nimic nu-i strica armonia. De fiecare dată când avea ocazia, mi se adresa cu o privire veselă, oricare ar fi fost dispoziția lui sau a mea, și nu se închidea înbirou – unde studia încontinuu – dacă nu-mi smulgea măcar un zâmbet. Mai ales părul meu îl făcea fericit, dar mi-e greu să spun acum când a început să mi-l laude, poate când aveam deja doi sau trei ani. Cert e că, în copilăria mea, purtam conversații de genul ăsta: — Ce păr frumos, ce calitate, ce strălucire, mi-l dăruiești? — Nu, e al meu. — Un pic de generozitate. — Dacă vrei, pot să ți-l împrumut. — Foarte bine, oricum n-o să ți-l mai dau înapoi. VP - 4 — Îl ai deja pe al tău. — Asta pe care-l am l-am luat de la tine. — Nu-i adevărat, spui minciuni. — Verifică: era prea frumos și ți l-am furat. Eu verificam, dar în joacă, știam că nu mi l-ar fi furat niciodată. Și râdeam, râdeam foarte mult, mă distram mai mult cu el decât cu mama. Voia întotdeauna ceva de-al meu, o ureche, nasul, bărbia, spunea că erau desăvârșite, că nu putea să trăiască fără ele. Adoram tonul ăla, îmi dovedea mereu câtă nevoie avea de mine. Bineînțeles, tatăl meu nu era așa cu toți. Uneori, când ceva îl interesa mult, avea tendința să pună laolaltă, surescitat, discursuri foarte subtile și emoții necontrolate. Alteori, în schimb, se întrerupea brusc și recurgea la propoziții scurte, de o precizie extremă, atât de dense, că nimeni nu mai dădea vreo replică. Erau doi tați foarte diferiți de cel pe care-l iubeam și începusem să descopăr existența lor în jurul vârstei de șapte sau opt ani, când îl auzeam discutând cu prieteni și cunoscuți care se întruneau, uneori, la noi în casă pentru discuții foarte aprinse despre probleme din care nu înțelegeam nimic. În general, stăteam împreună cu mama mea în bucătărie și nu prea mă interesa cum se certau la câțiva metri mai încolo. Dar când și când, fiindcă mama mea avea treabă și se închidea și ea în camera ei, rămâneam singură pe coridor să mă joc sau să citesc, mai ales să citesc, aș spune, pentru că tatăl meu citea foarte mult, mama mea la fel, și mie îmi plăcea să fiu ca ei. Nu eram atentă la discuții, îmi întrerupeam jocul sau cititul doar când, peneașteptate, se făcea liniște și își făceau apariția vocile alea ciudate ale tatălui meu. Din momentul ăla făcea pe șeful și eu așteptam să se încheie reuniunea ca să înțeleg dacă redevenise cel dintotdeauna, cu inflexiunile blânde și afectuoase ale vocii lui obișnuite. În seara în care a spus fraza aia tocmai aflase că nu mă descurcam bine la școală. Era o noutate. Încă din clasa întâi fusesem mereu un copil silitor și doar în ultimele luni începusem să stau prost la învățătură. Dar părinții mei țineau foarte mult la succesul meu școlar și mai ales mama, la primele note mici, se alarmase

2943