Titlu Strigat in întuneric
Autor Emma Healey
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Strigat in întuneric

– Asta a fost cea mai grea săptămână din viața mea, a zis Jen. Nu era ceea ce plănuise să-i spună icei sale de cincisprezece ani după un calvar care durase, de fapt, patru zile. – Bună, mami, a răzbătut vocea Lanei printre buzele vineții. Jen n-a putut decât s-o îmbrățișeze în fugă și să-și lipească obrazul de al Lanei – moale și palid ca o ciupercă – în vreme ce paramedicii trânteau ușile ambulanței, apoi au dus-o pe Lana în spital. Avea o tăietură adâncă pe capul de culoarea cenușii, o julitură pe maxilarul delicat, era slabă și rece și înfășurată în folie de aluminiu, mirosea a umezeală și a pământ și a murdărie, dar era în ordine: era aici, era în siguranță, era în viață. Nimic altceva n-avea importanță. Dinspre martorii în halate și cu perfuzii care se îngrămădeau sub acoperișul intrării plutea fumul țigărilor și odată cu el vocea unui bărbat. – Care-i treaba? Aia-i fătuca din Londra? – A apărut, așadar, a rostit altă voce. Am auzit la știri. Prin urmare, presa fusese deja anunțată. Jen presupunea că era un lucru bun: puteau să înceteze căutarea, să nu le mai ceară oamenilor să e cu ochii-n patru, să raporteze dacă o văzuseră cumva, să contacteze poliția dacă aveau vreo informație. Era un sfârșit fericit al poveștii. Nu sfârșitul la care s-ar așteptat cu toții. Primiseră telefonul cu mai puțin de o oră în urmă. Hugh, înfășurat întrun prosop al hotelului (pentru că era important să trăiască mai departe), Jen încă neîmbrăcată și fără să făcut duș (pentru că nu era convinsă de raționamentul lui Hugh). Nu-și pierduseră nici o clipă speranța, asta avea să spună ea în următoarele săptămâni, când vorbea cu prietenii și rudele, dar, în realitate, speranța ei, acea construcție fragilă din piese Meccano, își pierduse șuruburile și se prăbușise la câteva minute după ce descoperise că Lana dispăruse. Chiar și în drum spre spital, Jen fusese neîncrezătoare, gândindu-se că era o greșeală, închipuindu-și că o să dea acolo peste altă fată sau peste un trup fără viață. Agentul de poliție încercase s-o liniștească, oferindu-i amănunte: un fermier văzuse o adolescentă pe pășune, o identicase ca ind fata de la știri și sunase la poliție, purta hainele pe care Jen presupusese că ar trebui să le poarte, se simțise destul de bine ca să bea o cană de ceai dulce și erbinte și, nu încăpea îndoială, răspunsese la numele Lana. Și apoi iat-o acolo, ușor de recunoscut și totuși străină, un crochiu al ei înseși, colorat de cei din spital: fotoliul rulant negru împins spre recepție, marginile păturii roșii a Lanei fâlfâind, o asistentă în albastru grăbindu-se să vină împreună cu un medic în halat alb și paramedicii în uniforme verzi întorcându-se să plece cu o uturare a mâinii. Jen se simțea prea rotundă, liniile corpului ei prea groase și lente pentru acel ritm, și a rămas o clipă în spate, simțind pe umeri mâinile lui Hugh. El a împins-o ușor în față. Scaunul Lanei era în mișcare, și Jen se simțea năucită, cu mirosul de dezinfectant vâjâind prin ea în timp ce înaintau prin spital. Nu se așteptase la asta, nu se pregătise pentru medici și însănătoșire, își imaginase doar conferințe de presă ale poliției și o înmormântare sau o așteptare nesfârșită, chinuitoare. Ușurarea era minunată, ușurarea era extaz pur, ușurarea o făcea iritabilă, îi pulsa prin vene. Ușurarea era epuizantă. – Cum te simți? l-a întrebat pe Hugh, sperând că răspunsul lui o să-i arate cum trebuia să reacționeze, cum să se comporte. – Nu știu, a zis Hugh. 

3040