Titlu Evanghelia Dupa Pilat
Autor Eric Emmanuel Schmitt
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Evanghelia Dupa Pilat

Peste câteva ore vor veni să mă caute. Sunt pregătiţi. Soldaţii îşi lustruiesc armele. Solii roiesc pe uliţele întunecoase spre a aduna sinedriul. Dulgherul mângâie crucea pe care mâine, fară îndoială, va şiroi sângele meu. Gurile şoptesc, de-acum întreg Ierusalimul ştie că voi fi prins. Ei cred că mă vor prinde fară ca eu să ştiu… Eu îi aştept. Caută un vinovat, vor găsi un complice. Doamne, fă-i necumpătaţi! La-le minţile, fă-i cruzi şi iuţi de mână. Nu vreau povara de a-i stârni împotrivă-mi! Să mă ucidă! Iute! Şi cu îndemânare! Cum de-am ajuns aici? În seara asta aş fi putut să fiu în altă parte, să petrec Paştile într-un han sărăcăcios, printre pelerini, ca oricare alt evreu. M-aş fi întors duminica la Nazaret cu bucuria molcomă a datoriei împlinite. Într-o casă pe care n-o am poate m-ar fî aşteptat o femeie pe care n-o am, iar în spatele uşii, fericiţi să-şi revadă tatăl, căpşoare cârlionţate, zâmbitoare. Iată unde m-a adus visul: într-o grădină, aşteptând o moarte care mă înspăimântă.

Cum a început totul? Are destinul un început? Mi-am petrecut copilăria în visare. În fiecare seară, zburam peste câmpia şi peste dealurile Nazaretului. Când toată lumea dormea, păşeam tiptil peste prag, deschideam braţele, îmi luam avânt şi trupul meu se înălţa în văzduh, îmi aduc prea bine aminte de mângâierea aerului sub coate, un aer dens, mai tare şi mai consistent decât apa, îmbălsămat de mireasma jilavă a iasomiei, un aer care mă purta fară nici o pală de vânt. Adeseori, târâm alene aşternutul până în prag şi de acolo pluteam întins pe spate pe deasupra pământului cenuşiu. Măgarii înălţau capetele să vadă, cu ochii lor negri şi frumoşi ca de fată, corabia mea care plutea printre stele. Apoi s-a întâmplat ceva, jucându-ne „de-a căţărata”. După aceea nimic nu a mai fost ca înainte. Când ieşeam de la şcoală, nu ne gândeam decât să o luăm cât mai iute la sănătoasa. Eram patru prieteni de nedespărţit, Moşe, Ram, Kesed şi cu mine. La cariera de piatră din Gezet ne-am pus pe joacă. Simţind mai mult ca oricând nevoia de a fi primul, am început să mă caţăr pe un stei uriaş. Urcam ca un apucat, nici nu mai suflam, urcam, urcam şi m-am trezit pe o brână, la vreo şaisprezece coţi de la pământ. Jos, tovarăşii mei de joacă nu mai erau decât nişte scăfârlii ciufiilite şi cu picioruşe. Nimeni nu mă vedea. Nu le dădea prin cap să se uite în sus. Eram aşa de inaccesibil, că nu mai făceam parte din joc. La un moment dat, am tras un chiot ca să-mi fac simţită prezenţa. Cu capul dat pe spate, mai să-şi frângă gâtul, m-au zărit şi au început să bată din palme.

6146