Titlu Nopti Albe
Autor Feodor Mihailovici Dostoievski
Categorie Literatură universală
DOWNLOAD PDF
Nopti Albe

Era o noapte minunată, o noapte cum numai în tinereţe pot fi nopţile, iubite cititorule. Bolta înstelată era atât de luminoasă, încât, privindo, te întrebai fără să vrei: cum e cu putinţă oare, ca sub firmamentul acesta de vrajă să mai existe şi oameni posomorâţi ori cu toane? E foarte tinerească, desigur şi această întrebare, iubite cititorule, deie Domnul ca ea săţi însenineze cât mai des sufletul! Alunecând însă cu gândul la feluriţi oameni îmbufnaţi şi cu toane, miam amintit şi de starea mea sufletească în tot cursul acelei zile. Un sentiment ciudat de înstrăinare puse pe nesimţite stăpânire pe mine, chiar din zori. Încercam senzaţia penibilă a omului însingurat care deodată se simte părăsit şi uitat de toţi. Oricine este în drept, fireşte, să mă întrebe: dar cine erau aceşti „toţi”? De vreme ce, în cei opt ani de când locuiesc aici, la Petersburg, nam reuşit să leg aproape nici o cunoştinţă. Şi ce rost ar avea, la ce miar folosi de fapt asemenea cunoştinţe, când, fără să fi cunoscut pe cineva direct, am ajuns să cunosc aproape tot Petersburgul! De aceea am şi avut impresia că mă părăsesc toţi, când oraşul întreg sa ridicat deodată cu tot calabalâcul, pornind întrun exod grăbit spre localităţile de vilegiatură din împrejurimile capitalei. Îngrozit la gândul că rămân singur, am hoinărit trei zile la rând pe străzi, pradă unei tristeţi copleşitoare şi fără a izbuti sămi dau seama de ceea ce se petrece cu mine. Fie că mergeam pe Bulevardul Nevski, fie că străbăteam parcul sau rătăceam dea lungul cheiului – nu mai întâlneam acum nici un chip cunoscut, niciunul din oamenii aceia cu care mă obişnuisem a da ochii în cutare loc, la cutare oră, ani dea rândul. Ei nu mă cunoscuseră, desigur, dar eu îi cunoşteam… Îi cunoşteam de aproape, căci le studiasem atât de bine chipurile, încât am ajuns să le admir când sunt voioase şi mă simt tare abătut când le văd întunecate. Am ajuns chiar să leg un fel de prietenie cu un bătrânel, pe care, nu e zi de la Dumnezeu, să nul întâlnesc, la aceeaşi oră, pe Fontanka. Are o înfăţişare atât de gravă şi e atât de cufundat în gânduri! Tot timpul mormăie ceva pe sub nas, gesticulează cu mâna stângă, iar în dreapta ţine un baston lung, noduros, cu măciulia aurită. Chiar şi el ma observat şi manifestă faţă de mine o simpatie sinceră. Sunt convins că, dacă sar întâmpla să nu fiu la ora obişnuită şi pe locul ştiut de pe Fontanka, lar cuprinde ipohondria. Iată de ce câteodată aproape că ne şi salutăm, mai ales când amândoi suntem în bună dispoziţie. Mai deunăzi, după ce nu ne văzusem două zile la rând, întâlnindune a treia zi, printro pornire spontană, duserăm involuntar mâinile la pălărie; ne oprirăm totuşi la timp, stăpânindune gestul şi trecurăm cu simpatie unul pe lângă celălalt. La fel de bine îmi sunt cunoscute şi casele. Când trec pe stradă, fiecare parcă mar întâmpina cu aerul că vrea sămi iasă în cale, mă priveşte cu toate ferestrele şi doar că numi spune: „Bună ziua! Cum vă mai simţiţi? Cât despre mine, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt bine sănătoasă, iar pe la începutul lunii am să mai capăt un etaj”; sau: „Cum o duceţi cu sănătatea? Eu de mâine intru în reparaţie”; sau: „Eram cât pe aci să pier în flăcări şi deai şti ce spaimă am tras” etc. Printre ele – vorbesc de case – am şi prietene mai apropiate: una are de gând să urmeze un tratament în vara aceasta la un arhitect. Voi trece neapărat în fiecare zi pe acolo, ca nu cumva – ferească sfântul! — So dea gata cu tratamentul lui. Sau, nam să uit niciodată întâmplarea cu o căsuţă foarte drăguţă, de culoare rozpal. Era o căsuţă de zid, zveltă şi cochetă şi mă privea cu atâta prietenie, iar la vecinele ei grosolane şi greoaie se uita atât de semeaţă, încât inimami tresaltă de bucurie ori de câte ori mi se întâmpla să trec pe lângă ea. Dar săptămâna trecută, având drum pe acea stradă şi aruncândumi privirea spre prietena mea, o auzii căinânduse amarnic: „Priveşte, mă vopsesc în galben!” Mizerabilii! Barbarii! Nui cruţaseră nici coloanele, nici cornişele. Prietena mea se îngălbenise ca un canar. De supărare, simţii în gură gust de fiere şi nici până acum nu miam găsit puteri destule ca să mai dau ochi cu sărmana mea prietenă, pe care o sluţiseră în chipul cel mai stupid zugrăvindo în Culoarea Imperiului ceresc. Aşadar, cititorule, cred că înţelegi cam în cel fel cunosc eu tot oraşul Petersburg.

5068