Titlu Oameni Sarmani
Autor Feodor Mihailovici Dostoievski
Categorie Literatură universală
DOWNLOAD PDF
Oameni Sarmani

Dintre scriitorii cei mai discutaţi, a căror operă cere a fi reconsiderată cu toată grija şi atenţia de pe poziţiile esteticii marxistleniniste, este şi F. M. Dostoievski. Caracterul contradictoriu al operei sale a creat în jurul acestui nume o enigmă de multe ori „ispititoare” pentru cititorul neavizat. Şi nu fără motiv. Decenii dea rândul, atât de cunoscutele romane ca: „Idiotul”, „Crimă şi pedeapsă”, „Fraţii Karamazov” şi altele au tulburat minţile fragede ale tinerilor generaţii, exercitând de multe ori o influenţă nefastă asupra orientării lor ideologice. De aceea numai o interpretare ştiinţifică, obiectivă, este în măsură să asigure revalorificarea justă, dialectică, a creaţiei dostoievskiene, în care sunt atât de strâns împletite laturile pozitive cu cele negative. Acum, cu prilejul publicării în traducerea românească a romanului „Oameni sărmani”, în preajma împlinirii a 135 de ani de la naşterea şi 75 ani de la moartea acestui scriitor rus cu renume mondial, se cuvine să ne oprim asupra fenomenului complex şi complicat pe care îl prezintă moştenirea literară a lui Dostoievski. Atitudinea apologetică „fără rezervă”, ca şi negarea „totală” a oricărei valori, nu sunt în măsură să facă lumină în problema Dostoievski. Critica burgheză din trecut şi prezent, tot felul de antimarxişti, duşmani ai revoluţiei şi ai clasei muncitoare, au speculat tocmai laturile slabe, momentele subiective, confuziile şi rătăcirile politicoideologice ale scriitorului, proclamindule drept esenţa însăşi a întregii opere, luată în totalitatea ei organică. Tn acest sens, nau fost deloc precupeţite la adresa lui Dostoievski epitete din cele mai variate ca: „mare umanist”, „proroc al armoniei universale”, „apostol al suferinţei”, „genial scriitor realist”, mergând chiar până la consacrarea lui drept „exponent al specificului naţional rus”. Din noianul, de comentarii şi teze contradictorii, de cele mai multe ori eronate, care sau ţesut pe marginea bogatei moşteniri literare a lui Dostoievski, greu se poate desprinde întreaga complexitate a fizionomiei sale scriitoriceşti. De bunăseamă că imensa forţă de sugestie asupra cititorilor de toate vârstele, îşi are rădăcina în extraordinara lui capacitate de evocare artistică a relaţiilor dintre oameni, în profunda analiză psihologică, căreia uneori forma aşazisei „secţiuni introspective” în cele mai intime şi tenebroase unghere ale sufletului omenesc. Perspectiva istorică şi realitatea epocii noastre au dărâmat teoriile eticoreligioase false ale scriitorului, dândune posibilitatea să urmărim obiectiv cum un mare talent putea fi deformat în vechea Rusie a ţarilor. In impasul politic al acelei vremi, în loc să se fi integrat în lupta activă a lagărului revoluţionar, în loc săşi fi căutat suportul ideologic în resursele vitale ale poporului, Dostoievski rătăcea în labirintul metafizic al ideii de nemurire, al negării raţiunii şi al proclamării religiei drept unica şi suprema autoritate asupra conştiinţei omului. Tn lumina complexităţii acestei puternice personalităţi artistice trebuie studiată creaţia lui care, de la primul roman, „Oameni sărmani” şi până la ultimul, Fraţii Karamazov”, înregistrează o linie sinuoasă, de la realismul cel mai consecvent spre un psihologism de factură mistică. In căutarea soluţiilor la problemele nodale ale epocii lui frământate, prins în contradicţiile stridente ale capitalismului, Dosloievski nu sa menţinui integral şi până la capăt pe poziţiile realismului critic, iniţiat de marii săi predecesori: Puşkin, Lermontov şi Gogol. El a părăsit drumul deschis de contemporanii săi, democraţii revoluţionari: Bielinski, Gherţen, Dobroliubov, Cemâşevski, Nekrasov şi SaltâkovŞcedrin şi sa făcut, mai cu seamă spre sfârş'itul vieţii, exponentul acelei intelectualităţi micburgheze dezorientate ideologic, care sub apăsarea regimului auiocratpoliţienesc adoptase atitudinea de supunere şi smerenie creştinească. De la marea lui iubire de oameni, de la apărarea demnităţii umane călcate în picioare, de la ideia dreptăţii şi a libertăţii sociale, Dostoievski a lunecat spre teza fatalistă a neputinţei omului, pe care a proclamato în deviza: „Smereştete, omule mândru!” Această atitudine de resemnare, de negare a luptei, se află la extrema opusă principiului enunţat de marele umanist al erei socialiste – Maxim Gorki: „Omul – ce mândru sună acest cuvânt!”

4063