Titlu Un cantec pentru Lya
Autor George R. R. Martin
Categorie Literatură universală
DOWNLOAD PDF
Un cantec pentru Lya

Orașele shkeenilor sunt vechi, cu mult mai vechi decât cele ale oamenilor,

iar metropola mare și ruginie ce se ridică în mijlocul ținutului deluros sacru s-
a dovedit a fi cea mai veche dintre toate. Orașul nu avea nume. Nu avea

nevoie de un nume. Deși shkeenii au construit sute și mii de orașe și orășele,
cel de pe dealuri nu avea rival. Era cel mai impunător, atât ca suprafață, cât
și ca populație și se înălța singuratic printre colinele sacre. Pentru shkeeni era
Roma, Mecca, Ierusalimul, toate laolaltă. Era adevăratul Oraș și toți shkeenii
se îndreptau spre el în cele din urmă, în zilele premergătoare Reunirii.
Orașul fusese bătrân înainte ca Roma să cadă, fusese uriaș și cuprinzător
pe când Babilonul era un simplu vis. Vârsta însă nu i se simțea. Ochiul
omenesc vedea nenumărați kilometri de domuri joase din cărămidă roșie;
movilițe de lut uscat acoperind colinele ca o spuză. Înăuntru erau întunecoase
și aproape lipsite de aer, cu odăi mici și mobilă grosolană.
Nu era totuși o așezare sinistră. Căsuțele se ghemuiau pe dealurile pitice,
fierbând sub soarele arzător ca un pepene galben pe cer, însă orașul fremăta
de viață: mirosul de bucate, râsetele și conversațiile, copiii alergând, agitația
și sudoarea cărămidarilor ce reparau domurile, clopotele Reuniților sunând pe
străzi. Shkeenii formau un popor puternic și exuberant, aproape copilăros. Cu
siguranță, nimic despre ei nu le-ar fi dezvăluit vechimea incredibilă sau
înțelepciunea străveche. Aceasta este o rasă tânără, declarau semnele
exterioare, o cultură aflată de-abia în etapa copilăriei.
Copilăria aceea durase însă mai bine de paisprezece mii de ani. Orașul
oamenilor era adevăratul copil, având mai puțin de zece ani terrani. Se ridica
la marginea colinelor, între metropola shkeeană și câmpiile colbuite și cafenii
unde se construise portul spațial. Conform criteriilor umane, era un oraș
minunat: deschis și aerisit, plin de arcade grațioase, fântâni strălucitoare și
bulevarde largi mărginite de copaci. Clădirile din metal, plastic colorat și lemn
nativ, erau în majoritate scunde, respectând arhitectura shkeeană.
Majoritatea... Turnul Administrației constituia excepția: un ac lustruit din oțel
albastru care înjunghia cerul de cristal.
ÎI zăreai din orice direcție, de la mulți kilometri depărtare. Lyanna îl văzu

chiar înainte de asolizare și l-am putut admira din văzduh. Poate că zgârie-
norii uriași ai Vechiului Pământ sau cei de pe Baldur erau mai înalți, iar

păienjenișul fantastic al citadelelor de pe Arachne părea mai fascinant... dar
Turnul acela zvelt și azuriu se ridica impunător, fără rival în domnia sa
singuratică deasupra colinelor sacre.
Portul spațial se găsea în umbra lui, la o distanță lesne de parcurs pe jos.
Oricum, eram așteptați. Când am debarcat, un aerocar scund și stacojiu
bâzâia la capătul rampei, cu șoferul stând alături. Alături se afla Dino
Valcarenghi, rezemat de portieră și discutând cu un adjunct.
Valcarenghi era administratorul planetar, băiatul-minune al sectorului
spațial. Tânăr, desigur, dar știam asta. Scund, arătos, oacheș, cu părul negru
îngrămădit în cârlionți pe frunte și un zâmbet cuceritor.
Ne surâse când am coborât rampa și întinse mâna:
― Bună ziua, începu el. Mă bucur să vă văd.
Nu pierdea timpul cu introduceri formale. Știa cine eram, noi știam cine
era el, iar Valcarenghi nu ținea la formalisme.
Lyanna îi întinse ușor mâna și-l privi în stilul vampir: ochi mari și
întunecați larg deschiși, buze subțiri ridicate într-un surâs slab. Este o fată
micuță și delicată, cu păr scurt, castaniu și chip de copil. Atunci când vrea,
poate arăta foarte fragilă, lipsită de ajutor. Îi zăpăcește însă pe toți cu privirea
asta. Dacă oamenii ar ști că Lya este o telepată, ar crede că le scormonește
secretele cele mai intime. De fapt, îi păcălește. Atunci când Lyanna îi citește
într-adevăr, întregul ei trup se încordează și aproape că o poți vedea
tremurând. Iar ochii mari, absorbitori de suflet, devin înguști, duri și opaci.
Puțini cunosc totuși adevărul, așa încât se foiesc sub privirea de vampir,
se uită în altă parte și se grăbesc să încheie cât mai repede strânsul mâinii.
Nu însă și Valcarenghi. El zâmbi, îi răspunse căutăturii, apoi veni spre mine.
ÎI citeam când i-am dat mâna ― așa cum fac de altfel întotdeauna.
Presupun că-i un obicei prost, căci expediază o posibilă prietenie într-un
mormânt timpuriu. Talentul meu nu-l egalează pe al Lyei. Nu-i nici la fel de
căutat. Eu citesc emoțiile. Am perceput cordialitatea lui Valcarenghi, puternică
și sinceră. Neascunzând nimic îndărătul ei, sau cel puțin nimic prea apropiat
de suprafață ca să-l pot înhăța.

4935