Titlu Doamna Bovary
Autor Gustave Flaubert
Categorie Literatură universală
DOWNLOAD PDF
Doamna Bovary

Eram în sala de meditaţie când directorul intră urmat de un elev nou, îmbrăcat orăşeneşte, şi de un băiat de serviciu, care aducea un pupitru din cele mari. Cei care dormeau se treziră, sărind cu toţii în picioare, ca şi cum ar fi fost surprinşi făcându-şi lecţia. Directorul ne făcu semn să stăm jos; apoi, întorcându-se spre pedagog: – Domnule Roger, îi spuse el încet, uite un elev pe care ţi-l dau în grijă; intră într-a cincea. Dacă va fi sârguincios şi va avea o purtare buna, va trece la cei mari, unde s-ar cuveni să fie, după vârsta lui.
Rămas în colţ, după uşă, unde de abia se zărea, noul venit era un flăcău de la ţară, de vreo 15 ani, şi mai înalt decât oricare dintre noi. Avea părul tăiat drept pe frunte, ca un ţârcovnic de sat, un aer de băiat cuminte şi foarte fâstâcit. Cu toate că nu era prea lat în spete, surtucul de postav verde, cu nasturi negri, îl strângea pesemne pe la subsuori şi lăsa să se vadă prin deschizătura răsfrântă a mânecii nişte încheieturi roşii, deprinse să fie goale. Pulpele, în ciorapi albaştri, îi ieşeau din nişte pantaloni gălbui, întinşi prea tare de bretele. Era încălţat cu nişte bocanci grei, prost văcsuiţi, cu tălpile ţintuite.
Elevii începură să spună lecţiile. Noul venit era numai urechi, atent ca la predică, fără a îndrăzni să stea picior peste picior, ori să se rezeme într-un cot, şi la ora 2, când sună clopoţelul, pedagogul fu nevoit să-i atragă atenţia că trebuie să se încoloneze şi el cu noi. Când intram în clasă, aveam obiceiul să ne aruncăm şepcile pe jos ca să putem avea mâinile libere; trebuia să le facem vânt sub bancă de cum treceam pragul, aşa fel încât să se izbească de perete şi să ridice o prăfăraie grozavă; aşa era obiceiul casei.
Dar, fie că el nu prinsese mişcarea, fie că nu cutezase să facă la fel, noi terminaserăm rugăciunea, şi noul venit tot îşi mai ţinea şapca pe genunchi.
Ceea ce punea el pe cap era o pălăriuţă făcută cu de toate; foarte ciudată: semăna şi a căciulă, şi a şapcă, şi a pălărie rotundă, şi a caschetă de vidră, şi a scufie de bumbac; într-un cuvânt, unul din acele sărmane lucruri a căror mută urâţenie este tot aşa de profund expresivă ca faţa unui imbecil. Ovală şi umflată de balene, ea începea cu trei caltaboşi rotunzi; pe urmă, despărţite de o fâşie roşie, alternau romburi de catifea cu romburi de blană de iepure; venea apoi un fel de sac ce se termina cu un poligon cartonat, care avea deasupra o broderie complicată de şnururi, de unde atârna, la capătul unui şiret lung şi din cale-afară de subţire, o mică împletitură de fire de aur, în chip de ghindă. Şapca era nou-nouţă; îi lucea cozorocul. – Scoală-te, îi zise profesorul. Când se sculă, şapca-i căzu. Toată clasa pufni în râs. Se aplecă s-o ridice. Cel de alături i-o dădu jos cu cotul, şi el o mai culese o dată. – Dar descotoroseşte-te odată de şapca ceea! îi spuse profesorul, care era un om de duh. Elevii pufniră aşa de tare în râs, încât bietul băiat se fâstâci de nu mai ştia dacă trebuie să-şi ţină şapca în mână, s-o lase jos, sau să şi-o pună în cap. Se aşeză iar şi şi-o puse pe genunchi.
– Scoală-te, reluă profesorul, şi spune-mi cum te cheamă. Noul venit îngăimă bolborosind un nume nedesluşit. – Mai spune o dată! Se auzi iarăşi aceeaşi bolboroseală, acoperită de hărmălaia clasei. – Mai tare, strigă profesorul, mai tare! Noul venit, luând atunci o hotărâre disperată, deschise o gură neînchipuit de mare şi răcni din toate puterile, ca şi cum ar fi vrut să strige pe cineva:
– Charbovari!

644