Titlu De-amor, de-amar, de inima albastra
Autor Ileana Vulpescu
Categorie Literatura română
DOWNLOAD PDF
De-amor, de-amar, de inima albastra

Timpul timp şi este şi un timp al fiecăruia. Ultimul are şi început şi sfîrşit. Pentru om - măcar
aşa- ne-nchipuim, adică doar pentru om - există o singură certitudine: sfîrşitul. Toate fiinţeleşi
simt şi îşi presimt sfîrşitul: doar că nu-l cunosc de la-nceputul vieţii. Sau măcar asta credem
noi oamenii. Oricît te-ai considera de pregătit pentru el, nu eşti. Fiindcă altminteri ar trebui
să-l priveşti ca traversatul de pe un trotuar pe cel de vizavi. Pe măsură ce îmbătrîneşti îţi vin
în minte pe negîndite întîmplări din trecut, fără nici o legătură cu vreun fapt al prezentului,
care este şi el trecutul de mîme.
Trecut şi iară trecut, adesea plin de regrete şi de-nvinuiri faţă de tine însuţi, faţă de alţii.
Pentru unii poate că timpul lor e frumos, măcar pe-alocuri, dacă ştiu să-i preţuiască frumuseţea
şi mai întîi dacă ştiu ce e aceea frumuseţe. E atît de variată ideea despre frumuseţe:
unii preţuiesc numai bunurile materiale şi satisfacţiile pe care ţi le oferă ele, alţii caută frumuseţea
în cît mai multă cunoaştere. După o viaţă de om, mă-ntreb dacă frumuseţea este
echivalentă cu fericirea. Nu e. Nimic nu este echivalent cu fericirea, în faţa frumuseţii poţi să
fii fericit, dar nu-i obligatoriu. Frumuseţea, fie a naturii, fie a fiinţelor, fie a creaţiilor acestora,
mai mult te uimeşte.
O colegă mi-a lăsat moştenire, cînd a plecat definitiv în Australia, un pick-up şi treizeci de
discuri: muzică simfonică. N-am ascultat niciodată concertul de vioară de Mendelssohn-
Bartholdy fără să plîng. Ca şi cînd aş fi vărsat din mine un sac de durere. Nu ştiu de ce îmi
aflu toată viaţa în concertul ăsta. Ce să fi avut Mendelssohn-Bartholdy cu-o amărîtă de
ţărancă din inima Olteniei ? Cine-ştie-ce dureri s-or fi prelins şi din sufletul lui în acest
concert...
«Viaţa» - cum zicea Maica - «pentru unii e miere, pentru alţii - fiere». Şi mai zicea: «Maică, eu
ştiu două feluri de oameni: unora le pare rău că mor, alţii-şi doresc moartea ca pe o
izbăvire... Ciobăneştilor ce le lipseşte? Au suta de pogoane, pămînt ca alifia, casă cuprinsă,
acareturi, trăsură, cai de le sclipeşte părul ca argintul viu şi Florina Iu' Ciobănescu îmi spune
azi săptămîna, cînd a murit tuşă-sa Mărita, „mai bine muream eu". „Da' de ce, Florino, ce-ţi
lipseşte ?". Nu mi-a răspuns, da' a făcut din mînă a pagubă».
Maica nu se plîngea niciodată de nimic. Nici cînd Taica-i trăgea la măsea; atunci se-mbuna şi
ne povestea din moşi-strămoşi şi tot ce-nvăţase el la şcoală cu Domnul şi cu Doamna - «ăia
dascăli» - pînă adormeam pe scaun şi dădeam cu nasul de pămînt; nici cînd, treaz, era numai
un pufnet şi-un bufnet, că nu ştiam, eu şi cu Gelu, frate-meu, pe unde să ne-ascundem,
fiindcă nimic din ce făceam nu era bun. Numai săraca Maica se făcea că nu-l aude. El zicea,
ea îşi vedea de treburi, cu un chip ca de piatră. Cînd aveam eu zece ani, ea avea douăzeci şi
opt: slabă, uscată, cu-o faţă trasă, cu pielea-ntinsă pe oase şi cu-o amărăciune în ochi

4650