Titlu Cavalerii Ordinului Basarab
Autor Ioan Dan
Categorie Literatura română
DOWNLOAD PDF
Cavalerii Ordinului Basarab

Cam la jumătatea drumului dintre Câmpina şi Băneşti, linia dealurilor subcarpatice se îndoaie de mijloc pe neaşteptate. Câmpia porneşte chiar de la picioarele lor şi se tot duce, rar vălurită, până la Dunăre. Scăpate de chingile aspre ale stâncilor, apele Prahovei nu mai saltă jucăuşe în cântec de copilă zglobie, ci se domolesc spre maturitate şi schimbă verighete de cununie cu şesul. Copilăria Prahovei moare acolo, lângă arcul de cerc al înălţimilor, iar drumul ei, parcă mai înţelept, mai blând, se continuă molcom odată cu demnitatea vârstei. Pe ultima curmătură a dealurilor era cândva un castel frumos. Zidurile lui roşcate, acoperite la vreme de vară cu iederă multă ca într-o îmbrăţişare, făceau trup comun cu malul drept al Prahovei. Din turnurile ascuţite asemenea turlelor de biserici, străjile vedeau în zilele senine până dincolo de cocheta aşezare a Târgşorului. Câmpia blajină, acoperită ici-colo cu pâlcuri de pădure, dar şi cu holde mari, aducea castelanilor bucate peste măsura hambarelor. Caii, pe jumătate sălbatici, hălăduiau prin păduri până aproape de Codrul Vlăsiei, aflat hăt departe, pe la Snagov. Nimeni nu le ştia numărul, chiar dacă unii erau însemnaţi cu fierul roşu. Turme de oi urcau către munţi în sunet plăcut de talăngi, înconjurate de câini ciobăneşti cât viţeii. Pe marginile Prahovei, la deal, peste Câmpina şi Telega, prunii, merii, gutuii, perii şi nucii se întreceau în roade, fără să ţină seama de puterile crengilor, astfel că oamenii făceau adesea proptele în jurul nechibzuiţilor pomi. Prisăcile, aşezate în livezi, mirozna de fân sau de otavă, florile de pe coaste ori din văi, bâzâitul calm al albinelor, aminteau despre bogata binecuvântare a lui Dumnezeu. Pe dealurile din stânga, ce se călătoreau fără întrerupere până dincolo de Valea Călugărească şi chiar mai departe, viile cu fustele lor mari, înfoiate, lungi până la pământ, se alintau desfrânate în bătaia vântului de toamnă, arătându-şi sânii verzui-aurii. Oamenii satelor de pe înălţimi sau din câmpie mai purtau şi alte nume, după locul în care îşi aveau aşezarea. Binecuvântat între ei era neamul Brezenilor, ciobani din tată în fiu, mari la trup, cu feţele roşii pline de sănătate. Băneştii şi Floreştii, fii ai câmpiei, nu arătau cine ştie ce voinici. Aveau obrajii închişi la culoare, bătuţi de soarele mult. Acestora le
mersese vestea despre agerimea în lupte. Pe dealuri, acolo unde hotarele dintre vii şi păduri, dintre livezi şi fâneţe erau greu de împărţit cu dreptate, trăiau Cepturenii. Oamenii umblaţi prin lume spuneau că fetele Cepturenilor nu au egal în frumuseţe. Adesea zăboveau pe acolo tineri călători, crai înrăiţi în dulce şi creştinească aplecare spre dragoste, bărbaţi copţi la minte şi la trup, cu gânduri de pocăinţă pentru păcate vechi, uncheşi roşi de tăriile timpului, ca încălţările purtate peste măsură. Puţini dintre ei părăseau zona aceea a dealurilor. După o vreme, de obicei scurtă, craii se cuminţeau pe la case noi, pocăiţii încasau scatoalce de câte ori călcau pe de lături, iar uncheşii năuci de atâta frumuseţe îşi lepădau vârstele. Nunţile rar ţineau mai puţin de o săptămână. Butoaiele mari cu vin sau cu ţuică se goleau prin hărnicia găleţilor. Nimeni nu umbla după măsuri mici. Cântece vesele coborau până la câmpie.

672