Titlu Nouasprezece minute
Autor Jodi Picoult
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Nouasprezece minute

În nouăsprezece minute poți să tunzi iarba pe peluza din fața casei,
poți să-ți vopsești părul, poți să urmărești o repriză dintr-un meci de
hochei. În nouăsprezece minute poți să faci biscuiți la cuptor sau să-ți pui
o plombă la dentist; poți să împăturești rufele spălate pentru o familie cu
cinci membri.
Nouăsprezece minute le-a luat celor de la Tennessee Titans să vândă
toate biletele la meciurile pentru câștigarea titlului. Atât durează un
episod dintr-un serial TV de comedie, fără pauzele de publicitate. Atât îți
ia să conduci cu mașina de la granița Vermontului până în orașul Sterling
din New Hampshire.
În nouăsprezece minute, poți comanda și primi o pizza. Poți citi o
poveste unui copil sau îți poți schimba uleiul la mașină. Poți merge mai
bine de un kilometru și jumătate și poți coase un tiv.
În nouăsprezece minute, poți opri lumea sau poți sări de la marginea
ei.
În nouăsprezece minute, te poți răzbuna.

Ca de obicei, Alex Cormier era în întârziere. I-ar fi luat treizeci și două
de minute ca să ajungă cu mașina de la ea de acasă, din Sterling, până la
Curtea Supremă din Grafton County, New Hampshire, și asta numai dacă
băga viteză în Orford. Coborî în grabă scările în ciorapi, ținând în mână
pantofii cu toc și dosarele pe care le luase acasă în weekend. Își răsuci
părul arămiu des într-un coc și-l fixă cu agrafe la ceafă, transformându-se
VP - 4

în persoana care trebuia să devină înainte de a-și părăsi căminul.
Alex era judecătoare la Curtea Supremă de treizeci și patru de zile.
Crezuse că, după ce demonstrase de ce era în stare în ultimii cinci ani ca
judecătoare într-un tribunal districtual, de data asta avea să fie mai ușor.
Dar la patruzeci de ani era încă cea mai tânără judecătoare din stat. Încă
trebuia să se străduiască să-și creeze un renume în ce privește judecata
imparțială – trecutul ei ca avocată din oficiu o precedase în sala de
judecată, iar procurorii presupuneau că avea să ia partea apărării. Cu ani
în urmă, când își depusese candidatura pentru scaunul judecătoresc, o
făcuse din dorința sinceră de a se asigura că în sistemul legal oamenii
erau nevinovați până la proba contrarie. Nu se așteptase niciodată ca, în
calitate de judecător, să nu i se acorde și ei aceeași prezumție de
nevinovăție.
Mirosul cafelei proaspete o atrase pe Alex în bucătărie. Fiica ei stătea
la masă, aplecată peste o cană aburindă, cu nasul într-un manual. Josie
părea epuizată – ochii albaștri îi erau injectați; părul castaniu îi era prins
într-o coadă de cal dezordonată.
— Sper că n-ai stat trează toată noaptea, zise Alex.
Josie nici măcar nu ridică privirea.
— N-am stat trează toată noaptea, repetă ea ca un papagal.
Alex își turnă o ceașcă de cafea și se așeză pe scaun în fața ei.
— Pe cuvânt?
— M-ai rugat să-ți spun ceva, îi răspunse Jodie. Nu mi-ai zis să-ți spun
adevărul.
Alex se încruntă.
— N-ar trebui să bei cafea.
— Și tu n-ar trebui să fumezi.
Alex simți cum îi iau foc obrajii.
— Dar nu...
— Mamă, spuse Josie cu un oftat, chiar și când deschizi ferestrele de
la baie tot se simte mirosul din prosoape.
Ridică ochii, sfidând-o pe Alex să-i atace și celelalte vicii.
În ceea ce o privea, Alex nu mai avea un alt viciu. Nu avea timp pentru
alte vicii. I-ar fi plăcut să poată spune că știa cu siguranță că nici Jodie nu
mai avea vicii, dar ar fi făcut aceeași presupunere pe care o făcea și
restul lumii atunci când o întâlnea pe Josie pentru prima oară: o elevă
drăguță, populară, de nota 10, care știa mai bine decât majoritatea care
erau consecințele dacă te abăteai de la calea cea dreaptă. O fată pe care
o aștepta un viitor luminos. O tânără exact așa cum sperase Alex că va
ajunge fiica ei când va fi mare.

2149