Titlu Barbatul Meu Iubirea Mea
Autor Julie Garwood
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Barbatul Meu Iubirea Mea

În tăcere, cavalerul se pregătea pentru bătălie. St ătea călare pe o bancă de lemn, cu picioarele lungi şi musculoase întinse înainte, în timp ce scutierul îi trăgea pe trup pantalonii de zale. Apoi se ridică şi-l lăsă pe un altul să-i încheie pieptarul greu peste cămaşa de bumbac matlasat. În sfârşit, îşi ridică braţele bronzate, pentru ca spadă, un dar nepreţuit căpătat de la însuşi William, să-i fie prinsă în scoaba metalică de la cingătoare. Cugetul nu-i stătea la îmbrăcăminte nici la împrejurimi, ci la bătălia care urmă, şi revedea chibzuit în minte strategia pe care avea s-o folosească pentru a învinge. Un tunet îi rupse firul gândurilor. Încruntat, cavalerul deschise intrarea cortului şi ridică privirea spre norii grei, înlăturându-şi părul negru de pe guler. În spatele lui, cei doi scutieri îşi vedeau de treburi. Unul luă cârpa îmbibată în untdelemn şi începu să dea încă un lustru scutului. Al doilea se urcă pe scăunel şi rămase în aşteptare, cu coiful fără mască al cavalerului în mâini. Slujitorul stătu astfel câteva clipe, înainte ca războinicul să se întoarcă şi să vadă casca. O refuză, cu o clătinare din cap, alegând primejdia oricărei răni în schimbul mişcării slobode. Deşi se încruntă, scutierul nu spuse totuşi nimic, căci observase căutătura cruntă de pe chipul războinicului. O dată înveşmântat, cavalerul se întoarse şi porni cu paşi mari spre puternicul său armăsar. Sări în şa şi, fără o privire în urmă, ieşi din tabără. Cavalerul căta singurătatea înainte de bătălie, aşa că galopă din răsputeri până-n pădurea din vecinătate, fără să-i pese de crengile joase ce-l zgâriau şi pe el, şi pe bidiviu. Ajuns pe culmea unui dâmb, îşi struni calul ce fornăia şi privi cu băgare de seamă B rbatul ă meu, iubirea mea JULIE GARWOOD spre conacul de jos. Mânia îl cotropi din nou când se gândi la necredincioşii cuibăriţi în castel, dar şi-o înlătură. Avea să se răzbune după ce cucerea din nou conacul. Abia atunci urma să dea frâu liber furiei. Abia atunci. Mai apoi, cavalerul cercetă fortăreaţa din faţa lui, impresionat din nou de simplitatea construcţiei, observând zidurile groase şi inegale care se înălţau la aproape douăzeci de picioare spre cer, împrejmuind pe de-a-ntregul clădirile. Râul le înconjura pe trei laturi, ceea ce tare-i plăcu cavalerului, căci prin apă ar fi fost aproape cu neputinţă să intre cineva. Castelul era construit mai ales din piatră, doar pe ici, pe colo, cu câte puţin lemn, şi era mărginit de ambele laturi cu pâlcuri de colibe mici, toate cu faţa spre curtea aşternută cu iarbă. Când cetatea urma să fie iar a lui, avea s-o facă de nepătruns, jură el. Nu putea îngădui să se mai întâmple vreodată aşa ceva! Norii negri se îngrămădeau în dreptul soarelui la răsărit, făcând ca peste cer să se întindă raze lungi, aurii. Vântul dădea grai neasemuitei privelişti. Urletele rafalelor se amestecau cu gemete şuierătoare, făcând calul negru al războinicului să joace în loc, nervos, până când cavalerul îl linişti, strângându-l între călcâie. Privi din nou cerul, văzu că norii învolburaţi ajunseseră chiar deasupra, şi chibzui că parcă s-ar fi lăsat din nou noaptea. — Vremea nu-mi potoleşte cugetul, mormăi el. Era oare un semn de rău augur? se întrebă, căci nu-l ocolea cu totul credinţa în cele ascunse, deşi-i lua în râs pe cei ce se lăsau stăpâniţi de ele, căutând semne prevestitoare înainte de fiecare bătălie. Îşi cântări din nou sorţii de izbândă, în căutarea oricăror cusururi ale planurilor sale de luptă, fără a găsi niciunul. Totuşi, nu-şi putea afla mulţumirea. Nervos, trase de frâu şi-şi întoarse armăsarul, hotărât să se întoarcă la tabără înainte de a-l învălui cu totul întunecimea. Şi atunci, din cer ţâşni un fulger argintiu, şi o văzu. Stătea puţin mai sus decât el, pe ridicătura alăturată, şi părea să-l privească ţintă. Dar nu la el se uita, ci dincolo, la castelul din B rbatul ă meu, iubirea mea JULIE GARWOOD vale. Cu spinarea dreaptă, călare pe un cal rotat, stătea între două făpturi enorme ce păreau oarecum nişte dulăi, dar din ce spiţă, nu se putea spune, de vreme ce mai degrabă aminteau de lupi. Cavalerul se lăsă pătruns de priveliştea din faţa lui, observând că arătarea era subţire la trup, cu părul lung şi spălăcit lăsat în jurul umerilor, şi chiar de la acea depărtare îi putea desluşi sânii rotunzi strânşi în rochia albă pe care o lipea de ei suflarea mânioasă a vântului. Puţin putea să-şi rânduiască în minte ceea ce vedea, dar întradevăr era o frumuseţe cum nicicând nu mai văzuse. Lumina slăbea, dar peste câteva clipe izbucni un nou fulger orbitor, iar mirarea de la început a cavalerului lăsă locul unei uluiri neîncrezătoare, căci acum zărise şi şoimul ce zbura spre fată, aproape de pământ. Nu părea speriată de pasărea ce-i dădea târcoale, ba chiar ridica mâna, ca pentru a da bineţe unui vechi prieten.

11494