Titlu Muzica umbrei
Autor Julie Garwood
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Muzica umbrei

A fost odată ca niciodată, în anul furtunilor violente ce au venit dinspre mare, când prima hoardă de luptători dintr-o ţară îndepărtată a traversat munţii şi a venit pe tărâmurile noastre. Cu arme de oţel fixate pe piept cu curele şi armuri lustruite, strălucind ca nişte cioburi de sticlă în soarele amiezii, au mărșăluit doi câte doi, cât de departe puteai vedea cu ochii. Nu au cerut permisiunea şi nici nu le-a păsat că încălcau proprietăţi. Nu, erau în căutarea aventurii, şi nimic nu le stătea în cale. Traversând minunatele noastre pământuri, ne-au luat caii şi alimentele, ne-au călcat în picioare recoltele, ne-au folosit femeile şi au ucis mulţi dintre bravii noştri bărbaţi. În urma lor nu au lăsat decât prăpăd… şi totul în numele Domnului. Îşi spuneau Cruciaţi. Credeau cu fervoare că misiunea lor e sfântă şi binefăcătoare, deoarece aşa le spusese papa, care i-a binecuvântat şi le-a poruncit să meargă până în celălalt capăt al lumii. Îi învingeau pe necredincioşi şi îi forţau să îmbrăţişeze Dumnezeul şi religia lor. Dacă păgânii refuzau, soldaţii îi ucideau cu spadele lor sfinte şi binecuvântate. Pasul dintre munţii noştri era singura ruta pe care puteau să înainteze Cruciaţii în căutarea aventurii, deci i-au traversat legiuni întregi şi odată ajunşi în port, de partea aceasta a munţilor, ne-au furat corăbiile, pentru a pleca, pe mare spre destinaţia lor. Mica noastră ţară se numea atunci Monchanceux. Eram guvernaţi de unchiul nostru, bunul rege Grenier. Era un om care-şi iubea patria şi voia să o apere. Nu eram o ţară bogată, dar eram mulțumit. Aveam destul. Când hoardele invadatoare ne-au furat bunurile, regele nostru s-a înfuriat, dar nu a permis mâniei să-i întunece mintea. Pentru că era un conducător atât de înţelept, regele Grenier a găsit o soluţie. Va cere următorului grup de invadatori să plătească bir pentru că traversau munţii. Deoarece pasul era aşa de îngust, putea fi cu uşurinţă apărat. Soldaţii noştri erau obişnuiţi cu frigul, zăpada şi vânturile aspre ale nopţii. Puteau să apere crestele luni întregi și apoi, iarna se apropia repede. Conducătorul acestor oneşti invadatori a fost grav jignit la ideea plăţii unui bir. El şi oamenii lui erau într-o misiune sfântă. Aşa că ameninţă să ucidă orice suflet din Monchanceux, inclusiv femeile şi copiii, dacă lui şi oamenilor lui le era interzisă trecerea. Oare regele Grenier şi supuşii lui nu erau în bune relaţii cu biserica, sau erau păgâni, de se opuneau lucrării Domnului? Răspunsul le va hotărî soarta. Şi atunci a fost momentul în care bunul şi înţeleptul nostru rege le-a îmbrăţişat religia. I-a spus conducătorului armatei că el şi toţi supuşii lui erau la fel de sfinţi şi că le va dovedi asta, dincolo de orice îndoială. A convocat tot poporul din Monchanceux şi li s-a adresat din balconul palatului. Conducătorul armatei cruciate se afla în spatele lui. — De astăzi, ţara noastră se va numi Sf. Biel în onoarea sfântului patron al familiei mele. El e protectorul inocenţilor, anunţă regele Grenier. Îi vom ridica Sf. Biel statui şi îi vom picta imaginea pe uşile catedralei noastre, astfel încât oricine vine pe tărâmurile noastre să afle de mărinimia lui. Apoi îi vom trimite un tribut papei, pentru a-i dovedi sinceritatea şi umilinţa noastră. Birul pe care îl voi lua, îl voi trimite papei drept tribut. Conducătorul gloatei călătoare se trezi într-o situaţie dificilă. Dacă refuza să plătească birul – în aur, desigur, pentru că regele nu accepta nimic altceva – atunci nu însemna că refuză să permită regelui să-i trimită tribut papei? Şi dacă papa afla că Cruciatul a refuzat, ce va face pontiful? Îl va excomunica? Îl va executa? După o lungă noapte de reflecţie şi o bună cantitate de sforăieli şi coşmaruri, conducătorul militar hotărî să plătească birul. Era o situaţie de moment, dar precedentul fusese creat şi din acea clipă, fiecare Cruciat care dorea să traverseze pământurile noastre plătea birul, fără nicio împotrivire. Regele nostru a fost credincios cuvântului dat. A topit aurul şi l-a transformat în monezi şi pe fiecare monedă se afla imaginea Sfântului Biel, cu capul înconjurat de un nimb. A fost necesar ca trezoreria regală să fie mărită, pentru a face loc tuturor monezilor de aur adunate şi se pregăti o corabie, ce trebuia să ducă Sfântului Părinte obolul. Într-o zi, în corabie fură încărcate lăzi uriaşe şi grele şi o mulţime de cetăţeni se adunară în port, pentru a privi vasul plecând spre Romă. Curând după această zi istorică, zvonul începu să se răspândească. Nimeni n-a putut verifica dacă aurul a existat cu adevărat şi nici nu s-a putut estima cantitatea expediată. Numeroşi ambasadori au declarat că numai o sumă neînsemnată a ajuns la papă. Vorba despre imensa avere a regelui nostru se răspândea apoi revenea, ca mareea ce spăla ţărmurile noastre. Până la urmă se descoperi o rută mai rapidă spre Ţara Sfântă, aşa încât Cruciaţii nu mai trecură prin ţara noastră. Eram încântaţi de singurătatea noastră. Totuşi, n-am fost lăsaţi în pace. La fiecare câţiva ani, cineva venea să caute aurul devenit de acum legendar. A sosit şi un baron din Anglia, pentru că regele lui auzise zvonurile, dar după ce conducătorul nostru i-a permis să cerceteze amănunţit palatul şi terenurile, baronul i-a spus că se întoarce în Anglia cu informaţia că nu există niciun fel de comoară. Deoarece regele Grenier fusese atât de ospitalier, baronul l-a avertizat că prinţul John al Angliei intenţionează să invadeze Sf. Biel. John, explică baronul, vrea să conducă toată omenirea şi e nerăbdător să pună mâna pe coroana Angliei. Baronul nu avea nicio îndoială că Sf. Biel va deveni în curând noua posesiune a Angliei.

9257