Titlu Cea asteptata
Autor Kathleen McGowan
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Cea asteptata

Nu a mai rămas mult timp. Bătrâna îşi strânse şalul destrămat în jurul umerilor. Anul acesta, toamna venise devreme în munţii roşietici; o simţea deja în oasele ei. Încet, cu grijă, îşi îndoi degetele, în speranţa că încheieturile cuprinse de artrită se vor dezmorţi. Nu se putea ca mâinile să-i cedeze acum, când erau atât de multe în joc. Trebuia să termine de scris în seara asta. Tamar avea să vină în curând cu vasele, şi totul trebuia să fie gata. Îşi permise luxul unui suspin adânc şi chinuit. „De prea mult timp sunt ostenită. Atât de mult, mult timp!” Această îndatorire, ştia bine, era ultima pe care o mai avea aici, pe pământ. Zilele din urmă, pline de amintiri, îi secaseră şi ultimele picături de viaţă din trupul ofilit. Oasele ei bătrâne erau îngreunate de dureri nespuse şi de apatia care-i cuprinde pe cei care supravieţuiesc celor dragi. Încercările rezervate ei de Dumnezeu fuseseră multe şi grele. Numai Tamar, unica ei fiică şi singurul copil rămas în viaţă, se mai afla lângă ea. Tamar era binecuvântarea ei, raza de lumină în acele clipe întunecate în care amintirile, mai cumplite decât orice coşmar, refuzau să se lase îmblânzite. În afară de ea, fiica ei era acum singura supravieţuitoare a acelui Timp Măreţ, deşi fusese doar un copil atunci când îşi jucaseră cu toţii rolurile în ceea ce devenise istorie. Şi totuşi, era plăcut şi ştie că mai exista cineva în viaţă care îşi amintea şi înţelegea. Ceilalţi dispăruseră. Majoritatea erau morţi, martirizaţi de  oameni şi de metode prea brutale pentru a le rezista. Câţiva poate mai trăiau, risipiţi pe întinsul pământ al Domnului, dar ea n-avea de unde şti asta. Trecuseră mulţi ani de când nu mai primise veşti de la ceilalţi, dar se ruga pentru ei în orice caz, se ruga de dimineaţă până seara în acele zile în care amintirile erau prea vii. Le dorea din toată inima şi din tot sufletul să-şi fi găsit pacea şi să nu fi trecut prin chinurile suferite de ea în miile de nopţi nedormite. Da, Tamar era unicul ei refugiu în aceşti ani ai amurgului. Fata fusese prea mică pentru a-şi aminti amănuntele oribile ale Timpului Întunericului, dar suficient de mare pentru a nu uita niciodată frumuseţea şi bunătatea celor pe care Dumnezeu îi alesese pentru a merge pe calea Sa sfântă. Dedicându-şi viaţa amintirii celor aleşi, Tamar pornise pe drumul iubirii şi al slujirii pure. Iar pasiunea cu care se devotase alinării mamei în aceste ultime zile era extraordinară. „Să-mi părăsesc fiica – iată singurul lucru dificil care mi-a mai rămas de făcut. Nici chiar acum, când moartea se apropie de mine, nu o pot primi cu braţele deschise.” Şi totuşi… Privi afară din grota care-i fusese cămin timp de aproape patruzeci de ani. Cerul era senin, iar ea îşi ridică faţa către el, copleşită de frumuseţea stelelor. Niciodată nu va înceta să se minuneze de creaţia Domnului. Undeva, dincolo de acei aştri, sufletele celor pe care-i iubea din toată inima o aşteptau. Le putea simţi acum mai aproape decât oricând înainte. Şi îl putea simţi pe El. — Facă-se voia Ta, şopti ea spre cerul nopţii. Apoi, întorcându-se încet, cu mişcări hotărâte, reintră în grotă. Trase adânc aer în piept şi examină pergamentul zdrenţuit, încruntându-se în lumina slabă, afumată, a lămpii cu ulei. Luând stilul în mână, reîncepu să scrie.

5319