Titlu Mare tranquillitatis
Autor Katja Millay
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Mare tranquillitatis

Moartea chiar nu e atât de rea, după ce-ai trecut prin ea o dată. Iar eu am trecut. Nu-mi mai e frică de moarte acum. Mi-e frică de tot restul. Luna august, în Florida, înseamnă trei lucruri: arşiţă, umiditate înăbuşitoare şi şcoală. N-am mai fost la şcoală de peste doi ani. Asta dacă nu pui la socoteală statul la masa din bucătărie şi lecţiile primite de la propria mamă, iar eu nu le pun. E vineri. Ultimul meu an de liceu debutează luni, şi încă nu m-am înscris. Dacă nu mă duc azi, n-o să mai am orar pentru luni dimineaţă, şi-o să trebuiască să aştept la secretariat ca să-l primesc. Cred că aş prefera să sar peste secvenţa din filmele proaste ale anilor ’80, în care intru în clasă cu întârziere, în prima zi de şcoală, şi toată lumea se simte obligată să se întrerupă din ceea ce face ca să se holbeze la mine, pentru că, deşi n-ar fi cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla vreodată, tot naşpa ar fi. Mătuşa mea opreşte maşina în parcarea liceului Mill Creek Community, cu mine în dreapta. E un liceu tipic. Cu excepţia culorii infecte a zidurilor şi a numelui de pe placa de la intrare, e copia fidelă a ultimului liceu pe care l-am frecventat. Margot – m-a pus să las baltă partea cu „mătuşa”, fiindcă o făcea să se simtă bătrână – opreşte radioul pe care l-a lăsat să zbiere pe tot drumul încoace. Noroc că a fost scurt, fiindcă sunetele puternice mă calcă pe nervi. Nu zgomotul în sine mă deranjează, ci doar faptul că e prea tare. Zgomotele puternice fac imposibilă auzirea celor uşoare, şi zgomotele uşoare sunt cele de care trebuie să te temi. Acum, mă descurc, fiindcă suntem în maşină, şi eu mă simt, de obicei, la adăpost în maşini. Afară e o cu totul altă poveste. Afară nu mă simt niciodată în siguranţă. — Maică-ta aşteaptă să-i dăm un telefon după ce terminăm aici, mă informează Margot. Maică-mea aşteaptă o mulţime de lucruri pe care n-o să le aibă niciodată. În ansamblul situaţiei, un apel telefonic nu e o pretenţie prea mare, dar asta nu înseamnă că-l va şi primi. — Poţi măcar să-i dai un mesaj. Patru cuvinte. Înscris. Totul e bine. Şi, dac-o să te simţi cu adevărat generoasă, poţi chiar să trânteşti la sfârşit şi o faţă din aia zâmbitoare. O privesc pieziş de pe scaunul din dreapta. Margot e soră cu mama, mai mică decât ea cu zece ani bătuţi pe muchie. E opusul mamei în aproape toate privinţele. Nici măcar nu seamănă cu ea, ceea ce înseamnă că nu seamănă nici cu mine, dat fiind că eu sunt copia la indigo a mamei. Margot are părul blond închis cu reflexe cenuşii, ochi albaştri şi un ten permanent bronzat, pe care şi-l menţine cu uşurinţă lucrând nopţile şi aţipind pe marginea piscinei în timpul zilei; face asta, cu toate că e asistentă medicală, şi ar trebui să-şi dea seama că nu e bine. Eu am tenul palid, ochi căprui închis, şi părul lung, ondulat, cât pe ce să fie negru. Ea arată de parcă locul ei ar fi într-o reclamă la Coppertone1. Eu arăt de parcă locul mi-ar fi într-un sicriu. Trebuie să fii ţicnit ca să crezi că suntem rude, chiar dacă e unul dintre puţinele lucruri ştiute despre mine care să fie şi adevărate. Încă are zâmbetul ăla fudul pe chip, ştiind că, şi dacă nu m-a convins să-i fac mamei pe plac, măcar tot mi-a înfipt un ghimpe de vinovăţie. E imposibil să nu-ţi placă Margot, chiar şi să încerci foarte, foarte serios, ceea ce mă face s-o urăsc un pic din cauză că n-aş putea să fiu niciodată ca ea. M-a primit în casa ei, nu pentru că n-aş avea unde altundeva să stau, ci pentru că n-aş suporta să stau oriunde altundeva. Norocul ei e că nu va fi nevoită să mă vadă decât în trecere, pentru că, de îndată ce-o să înceapă şcoala, rareori o să ne mai nimerim acasă în acelaşi timp. Chiar şi-aşa, mă îndoiesc că primirea în gazdă a unei adolescente ursuze şi acrite ar fi primordială în planurile de perspectivă ale unei femei abia

10076