Titlu Amintirea Palida a Muntilor
Autor Kazuo Ishiguro
Categorie Sociologie
DOWNLOAD PDF
Amintirea Palida a Muntilor

Niki, numele pe care i l-am dat în cele din urmă fiicei mele mai mici, nu este o alintare, ci rezultatul unui compromis la care am ajuns împreună cu tatăl ei. Căci, paradoxal, el este cel care şi-a dorit să-i dăm un nume japonez, în vreme ce eu – poate din dorinţa egoistă ca trecutul să nu-mi fâe evocat – insistam ca numele să fie englezesc. In cele din urmă a căzut de acord să rămână Niki, considerând că are o vagă rezonanţă orientală. Niki m-a vizitat pe la începutul acestui an, în aprilie, când zilele mai erau încă reci şi cu ploi mărunte. Iniţial poate că intenţionase să stea mai mult. Nu ştiu. Dar casa mea de ţară şi liniştea din jur i-au indus o stare de nelinişte şi în scurt timp mi-am dat seama că aştepta cu nerăbdare să se întoarcă la viaţa ei de la Londra. Asculta agitată discurile mele cu muzică clasică şi răsfoia revistă după revistă. Era căutată cu multă regularitate la telefon. Atunci traversa cu paşi mari covorul, cu silueta ei subţire încorsetată în haine strâmte, având grijă să închidă uşa în urma ei, ca nu cumva să-i ascult convorbirile. După cinci zile a plecat. Nu a pomenit de Keiko decât în cea de-a doua zi. Era o dimineaţă cenuşie şi vântoasă şi ne apropiaserăm fotoliile de fereastră, ca să vedem cum cade ploaia peste grădina mea. — Te aşteptai să mă vezi acolo? M-a întrebat ea. La înmormântare, vreau să spun. — Nu, cred că nu. De fapt nu mi-am imaginat că vei veni. — M-am necăjit rău când am auzit. Am fost la un pas să vin. — Nu te-am aşteptat. — Cei din jur nu au ştiut ce mi s-a întâmplat. Nu am spus nimănui. Probabil aş fî fost stânjenită. Nimeni nu m-ar fi înţeles cu adevărat, nimeni nar fi înţeles ce se petrece în mine. In mod normal se presupune că surorile intră în categoria celor apropiaţi, nu-i aşa? Poate să-ţi placă sau nu de ele, dar rămân totuşi persoane apropiate. Numai că în cazul meu nu s-a întâmplat aşa. În momentul acesta nici nu mai ştiu bine cum arăta. — Da, a trecut foarte mult de când nu ai mai văzut-o. — Mi-aduc aminte de ea ca de o persoană care mă chinuia în permanenţă. Asta mi-aduc eu aminte despre ea. Şi totuşi vestea m-a întristat. Poate că nu numai liniştea o alungase pe fiica mea înapoi la Londra. Deşi nu am stăruit niciodată prea mult asupra subiectului morţii lui Keiko, el nu mi se părea niciodată prea îndepărtat, ci plana asupra noastră ori de câte ori stăteam de vorbă. Keiko, spre deosebire de Niki, era japoneză sută la sută, iar ziarele s-au grăbit să exploateze acest fapt. Englezilor le place ideea asta a lor cum că rasa noastră are un instinct al sinuciderii, ca şi cum alte explicaţii nici nu ar mai fi necesare. Prin urmare, asta a fost tot ceea ce au scris: că era japoneză şi că se spânzurase în camera ei. În aceeaşi seară mă uitam pe fereastră la întunericul de afară, când am auzit-o pe Niki spunând în spatele meu: — La ce te gândeşti acum, mamă? Stătea lungită pe canapea, cu o carte ieftină pe genunchi. — Mă gândeam la o persoană pe care o ştiam pe vremuri. O femeie pe care am cunoscut-o odinioară. — Pe care ai cunoscut-o pe când. Înainte să vii în Anglia? — Am cunoscut-o când locuiam la Nagasaki, dacă asta vrei să spui. Continua să mă urmărească, aşa că am adăugat: — Cu mult timp în urmă. Cu mult înainte să-l fî întâlnit pe tatăl tău. A părut satisfăcută de răspuns şi, după ce a făcut un comentariu vag, sa întors la cartea ei. Niki este un copil plin de afecţiune din multe puncte de vedere. Nu venise doar ca să vadă cât de afectată fusesem de vestea morţii lui Keiko. Venise în numele unei misiuni. În ultimii ani îşi asumase menirea de a studia cu admiraţie anumite aspecte din trecutul meu, iar acum era pregătită să-mi spună că lucrurile nu se schimbaseră, că nu trebuie să regret în nici un fel soluţiile pe care le alesesem odinioară. Pe scurt, ca să mă asigure încă o dată că nu eram răspunzătoare de moartea lui Keiko. Nu am cine ştie ce tragere de inimă să mă opresc acum asupra lui Keiko. Mi-ar aduce prea puţină mângâiere. Vorbesc aici despre ea doar pentru că acelea au fost împrejurările din preajma vizitei lui Niki din aprilie şi chiar în timpul vizitei, după atâta amar de vreme, mi-am adus iar aminte de Sachiko. Pe Sachiko nu am cunoscut-o niciodată foarte bine. De fapt prietenia noastră nu a însemnat decât câteva săptămâni dintr-o vară, acum foarte mulţi ani. Ce fusese mai greu trecuse deja. Soldaţii americani erau prezenţi în număr mai mare ca oricând – în Coreea aveau loc lupte – dar la Nagasaki, după ce se întâmplase mai înainte, se instalaseră zile de pace şi de linişte. Iar în lumea aceea bătea un vânt de schimbare. Soţul meu şi cu mine locuiam într-un cartier din zona răsăriteană a oraşului, unde se ajungea după o scurtă călătorie cu tramvaiul luat din centru. În apropiere curgea un râu şi aflasem că înainte de război pe malul lui fusese un sătuc. Dar apoi căzuse bomba şi nu mai rămăseseră decât nişte ruine carbonizate. Începuse reconstrucţia şi în scurt timp se înălţaseră patru clădiri din beton, fiecare de vreo patruzeci de apartamente. Din cele patru, blocul nostru se construise ultimul, marcând şi încetarea programului de reconstrucţie. Între noi şi râu se întindea un spaţiu viran, pogoane de noroi uscat şi de şanţuri. Multă lume se plângea că reprezintă un pericol pentru sănătate. E drept, sistemul de drenaj era infect. În tot cursul anului gropile se umpleau de bălţi, iar în lunile de vară ţânţarii deveneau de nesuportat. Din când în când îşi făceau apariţia funcţionari care făceau măsurători sau îşi luau notiţe, dar lunile începeau din nou să treacă, una după cealaltă, fără să se întâmple nimic. Locatarii se asemănau cu noi în multe privinţe: erau cupluri tinere, cu soţi angajaţi pe posturi bune la firme aflate în plină expansiune. Multe dintre apartamente aparţineau firmelor, care le închiriau amploaiaţilor pe chirii generoase. Toate apartamentele erau identice: podelele acoperite cu tatami, iar băile şi bucătăriile proiectate după tipicul occidental. Deşi erau mici şi destul de greu de menţinut la o temperatură suportabilă în lunile fierbinţi, sentimentul general al locatarilor părea să fie unul de mulţumire. Cu toate acestea, îmi amintesc acel inconfundabil aer de provizorat al cartierului, ca şi cum am fi aşteptat cu toţii momentul în care ne vom permite să ne mutăm într-un loc mai de soi. Doar o casă din lemn supravieţuise atât devastărilor războiului, cât şi buldozerelor guvernamentale. O vedeam de la fereastra noastră cum stătea solitară la capătul imensului teren viran, practic pe marginea râului. Era acel gen de casă pe care-l vezi adesea la ţară, cu un acoperiş cu ţigle coborând până aproape de pământ. Adesea, în clipele mele de răgaz, o priveam îndelung. Judecând după interesul pe care-l stârnise sosirea lui Sachiko, nu eram singura care se uita la casa aceea. S-a discutat mult despre cei doi bărbaţi care au fost văzuţi muncind acolo într-o bună zi: or fi sau nu muncitori plătiţi de guvern? Mai târziu s-a zvonit că o femeie şi fetiţa ei locuiau acolo şi chiar le-am văzut în mai multe rânduri croindu-şi drum peste terenul plin de gropi. Era spre începutul verii – pe atunci eu mă aflam în cea de-a treia sau a patra lună de sarcină – când am urmărit pentru prima oara cu privirea maşina americana mare, albă şi veche hurducându-se prin hârtoapele maidanului şi luând-o în direcţia apei. Se însera, iar soarele care apunea dincolo de casă îşi trimitea ultimele raze spre caroseria ei. Pe urmă, într-o după-amiază, am auzit două femei discutând în staţia de tramvai despre persoana care se mutase în casa părăsită de lângă râu. Una turuia cum încercase ea să-i vorbească femeii respective de dimineaţă şi cum aceasta i-o retezase cât se poate de scurt. Cealaltă era de acord că necunoscuta părea neprietenoasă – probabil din mândrie. După părerea lor, trebuie să fi avut cel puţin treizeci de ani, deoarece copilul avea pe puţin zece. Prima spunea că strâina vorbea cu accent de Tokyo şi că nu era în nici un caz din Nagasaki. Au discutat o vreme despre „prietenul ei american”,

3418