Titlu Nemangaiatii
Autor Kazuo Ishiguro
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Nemangaiatii

Şoferul de taxi păru încurcat când îşi dădu seama că nu mă aştepta nimeni, nici măcar funcţionarul de la recepţie. Traversă holul pustiu, sperând probabil să găsească un angajat ascuns după vreo plantă sau după vreun fotoliu. În cele din urmă, lăsă valizele jos, lângă uşa liftului, şi, mormăind câteva cuvinte de scuză, îşi luă rămas-bun de la mine. Holul era destul de spaţios, cu cele câteva măsuţe pentru servit cafeaua risipite prin jur, fără a da impresia de înghesuială. Tavanul însă era scund şi făcea în mod vizibil o bortă, creând o uşoară senzaţie de claustrofobie, iar în ciuda soarelui strălucitor de afară, camera era întunecoasă. Doar pe peretele din dreptul recepţiei se întindea o fâşie însorită, luminând o parte a lambriului de lemn închis la culoare şi o poliţă cu reviste în limbile germană, franceză şi engleză. Tot pe masa de la recepţie am mai zărit un clopoţel de argint şi am fost cât pe ce să merg într-acolo şi să sun din el, când undeva, în spatele meu, s-a deschis o uşă şi un tânăr în uniformă şi-a făcut apariţia. ― Bună ziua, domnule, zise el pe un ton obosit şi, trecând în spatele pupitrului de la recepţie, începu să completeze formularele de înregistrare. Deşi mormăia o scuză pentru că lipsise, continua să se poarte exact ca şi cum ar fi fost luat prin surprindere. Totuşi, de îndată ce mi-am rostit numele, tresări şi luă poziţia de drepţi. ― Domnule Ryder, regret nespus că nu v-am recunoscut. Domnul Hoffman, directorul, dorea foarte mult să vă întâmpine personal. Din păcate însă, chiar acum a trebuit să plece la o întrunire importantă. ― Nu face nimic. Aştept cu nerăbdare să ne întâlnim mai târziu. Funcţionarul continuă grăbit să facă formele de înregistrare, mormăind în tot acest timp despre cât de dezamăgit avea să fie directorul că ratase sosirea mea. Pomeni în două rânduri despre cât de 7 stresat fusese acesta cu pregătirile pentru „joi seara”, care îl sustrăseseră de la treburile hotelului cu mult mai mult decât de obicei. M-am mărginit să încuviinţez din cap, incapabil să mă mobilizez şi să-l întreb despre evenimentul de „joi seara”. ― Oh, şi domnul Brodsky s-a descurcat minunat azi, zise funcţionarul, luminându-se la faţă. Într-adevăr, minunat. Azi-dimineaţă a repetat cu orchestra patru ore în şir fără pauză. Şi ascultaţi-l acum! Încă mai lucrează din greu şi se descurcă singur. Arată spre partea din spate a holului. De-abia atunci mi-am dat seama că undeva în clădire se cânta la pian, dar numai cu puţin mai tare decât zgomotul înăbuşit al circulaţiei de afară. Am ridicat capul şi am ascultat mai atent. Cineva interpreta o singură frază scurtă – era din a doua parte a Verticalităţii lui Mullery –, reluând-o iar şi iar, încet şi atent. ― Desigur, dacă directorul ar fi aici, zise funcţionarul, l-ar fi chemat pe domnul Brodsky să vă facă cunoştinţă. Dar nu sunt sigur… Începu să râdă: Nu sunt sigur dacă trebuie să-l deranjez. Ştiţi, dacă se concentrează profund… ― Desigur, desigur. Rămâne pe altă dată. ― Dacă directorul ar fi aici… Se îndepărtă şi râse din nou. Apoi, aplecându-se înainte, zise cu voce scăzută: ― Ştiţi, domnule, că unii clienţi au avut tupeul să se plângă? De faptul că închidem salonul ori de câte ori domnul Brodsky vrea să cânte la pian? E uimitor cum gândesc unii oameni! De fapt, doi clienţi diferiţi s-au plâns ieri domnului Hoffman. Fiţi sigur că au fost repede puşi la punct. ― Cred. Brodsky, zici? M-am gândit la nume, dar nu-mi spunea nimic. Apoi l-am surprins pe funcţionar privindu-mă cu un aer perplex şi am zis iute: ― Da, da. De-abia aştept să-l întâlnesc pe domnul Brodsky la momentul potrivit. ― Păcat că nu-i directorul aici, domnule! ― Te rog, nu-ţi face probleme! Acum, dacă ai terminat, aş dori mult… 8 ― Desigur, domnule. Sunteţi, probabil, foarte obosit după o călătorie atât de lungă. Poftiţi cheia. Gustav, pe care-l vedeţi acolo, o să vă conducă în cameră. Am privit în urmă şi am văzut un hamal mai în vârstă aşteptând la celalalt capăt al holului. Stătea în picioare în dreptul liftului deschis, holbându-se înăuntru cu un aer preocupat. Când mă văzu venind spre el, tresări. Îmi ridică apoi valizele şi intră iute în lift, după mine. În timp ce urcam, hamalul bătrân continua să ţină cele două valize şi am văzut cum se înroşea din pricina efortului. Ambele valize erau foarte grele şi, de groază să nu leşine în faţa mea, am zis: ― Ştii, ar trebui să le laşi jos.

5363