Titlu Zbor deasupra unui cuib de cuci
Autor Ken Kesey
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Zbor deasupra unui cuib de cuci

Sînt toţi acolo.
Băieţii negri în uniformele lor albe deşteptaţi
înaintea mea ca să‐şi facă de cap pe coridor şi
să şteargă repede urmele pînă nu‐i prind eu.
Dau cu teul cînd ies eu din dormitor, tustrei
mofluzi şi duşmănind toate cîte sînt pe lume,
şi ceasul din zori şi locul în care s‐au împotmolit
şi oamenii pentru care trebuie să slugărească.
Cînd sînt plini de ură, aşa ca acum, mai bine
să nu mă vadă. Mă strecor pe lîngă perete
neauzit precum colbul din pantofii mei de pînză,
dar ei au un echipament special ce‐mi detectează
frica, şi‐şi înalţă capetele negre, tustrei deodată,
cu ochii sticlindu‐le reci ca nişte lămpi amuţite
în carcasa unui aparat vechi de radio.
— A venit aefu. Suu‐per aefu, băieţi. Moş
Mătură. Ia ţine‐aici, aefu Mătură...
ai‐mi vîră‐n mînă un teu, arătîndu‐mi cu
degetul locul pe care vor să‐l curăţ azi, iar eu
mă pun în mişcare. Unul mă pocneşte cu coada
măturii peste picioare ca să m‐ajute să înaintez.
— Ha, îl văzurăţi cum o‐ntinse! Îi mare cît
să‐mi scuipe seminţe‐n cap, da’ m‐ascultă ca
un copil de ţîţă.
Rîd împreună, apoi îi aud şopocăind în
spatele meu, cu capetele laolaltă. Bîzîit de
maşinărie neagră, dînd în vileag ura şi moartea
şi alte taine ale spitalului. Nu se feresc să‐şi
destăinuie cu glas tare tainele urii lor cînd mă

8
aflu prin preajmă, căci mă cred surdomut.
Toată lumea mă crede la fel. Eu sînt destul de
viclean şi de ascuns ca să‐i prostesc măcar
cu‐atîta. Dacă faptul că‐s pe jumătate indian
mi‐a folosit la ceva în pîrdalnica asta de viaţă,
atunci m‐a ajutat să fiu ascuns în toţi anii ăştia
din urmă.
Acum şterg pe lîngă uşa de la intrarea în
secţie şi, cînd o cheie zăngăne în broască pe
dinafară, ştiu că‐i Sora‐aefă după felul în care
încuietoarea primeşte cheia – docilă şi grăbită
şi prietenoasă –, căci ea a avut de‐a face de
multă vreme cu aceste zăvoare. Sora‐aefă se

strecoară înăuntru aducînd cu ea boarea înghe-
ţată a vîntului şi încuie uşa la loc, iar eu îi

zăresc degetele întîrziind pe oţelul lustruit –
unghia fiecărui deget de‐aceeaşi culoare cu
buzele. Un portocaliu caraghios. Precum ciocul
unui ciocan de lipit. O culoare atît de fierbinte
sau de rece că, dacă te‐atinge, nici nu ştii dacă
te frige sau te‐ngheaţă.
Aduce cu ea un coş din răchită, ca acelea pe
care cei din tribul Umpqua le vînd pe şoseaua
încinsă sub soarele de august, ca o cutie pentru
scule cu mîner de cînepă. Îl are încă de cînd
am venit eu aicea. Împletitura‐i largă, aşa că pot
să văd ce‐i înăuntru; nu‐s nici pudriere, rujuri
ori mai ştiu eu ce fleacuri muiereşti, ci a
umplut‐o cu o mie de piese de schimb pe care
are de gînd să le folosească în treburile ei de
astăzi – pinioane şi angrenaje, roţi de transmisie
lucind de atîta folosire, pastile minuscule care
sticlesc ca porţelanul, ace, forcepsuri, cleşti de
ceasornicar, bobine de sîrmă...

1358