Titlu Culorile dragostei, Rosu de rubin
Autor Kerstin Gier
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Culorile dragostei, Rosu de rubin

Fata căzu în genunchi şi începu să plângă, în vreme ce băiatul privi împrejur. Aşa cum bănuise, parcul era pustiu la acea oră. Joggingul mai avea mult până să fie la modă, iar pentru cerşetorii care dormeau pe bănci, acoperiţi doar cu un ziar, era prea frig. Băiatul înfăşură cu grijă cronograful în batistă şi-l înghesui în rucsac. Fata se ghemui lângă unul dintre copacii de pe malul nordic al lacului Serpentine, pe un covor de şofran înflorit. Umerii fetei săltau din cauza suspinelor care aduceau cu plânsetul disperat al unui animal rănit. Băiatul suporta cu greu momentul, dar ştia din experienţă că era mai bine s-o lase în pace, aşa că se aşeză lângă ea în iarba îmbibată de rouă, îşi pironi ochii în oglinda neclintită a lacului şi aşteptă. Aşteptă să se potolească durerea, de care ea nu avea probabil să scape definitiv niciodată. Nici el nu se simţea mai bine, dar încerca să se adune pentru ca ea să nu fie nevoită să-şi facă griji şi pentru el. — Oare s-au inventat deja batistele de hârtie? Întrebă ea în cele din urmă, trăgându-şi nasul şi întorcând spre el chipu-i scăldat de lacrimi. — Habar n-am, spuse el. Dar am ceva de genul ăsta – însă din pânză, cu monogramă. — G. M. Ai furat-o cumva de la Grace? — Mi-a dat-o de bunăvoie. Îţi e permis să-ţi sufli nasul în ea, Prinţesă. Fata zâmbi strâmb, înapoindu-i batista. — Acum nu mai e bună de nimic. Îmi pare rău. — Nu te îngrijora! O întind puţin la soare şi se usucă, după care se poate folosi iar, spuse el. Important este că te-ai oprit din plâns. Lacrimile-i inundară din nou ochii. — Nu ar fi trebuit s-o abandonăm. Are nevoie de noi! Nu ştim dacă va funcţiona cacealmaua noastră şi nu avem nici o şansă să aflăm. Cuvintele ei veniră ca o lovitură de cuţit pentru el. — Morţi am fi putut să-i fim şi mai puţin de folos. — Dacă am fi putut măcar să ne ascundem împreună cu ea, undeva în străinătate, sub nume false, doar până ar fi fost destul de mare… Băiatul o întrerupse dând din cap vehement. — Ne-ar fi găsit oriunde am fi mers, doar am mai vorbit despre asta de o mie de ori. Nu am abandonat-o, am făcut singurul lucru inteligent pe care lam fi putut face: i-am înlesnit o viaţă în siguranţă. Cel puţin, pentru următorii şaisprezece ani. Fata tăcu o clipă. Un cal necheza undeva departe, iar dinspre West Carriage Drive se auzeau voci, deşi era încă aproape noapte. — Ştiu că ai dreptate, spuse ea în cele din urmă. Dar mă doare aşa de tare să ştiu că nu o vom mai vedea niciodată! Îşi şterse cu mâna ochii înlăcrimaţi. Cel puţin, nu ne vom plictisi. Mai deveme sau mai târziu, tot vom fi dibuiţi, chiar şi în această epocă, şi vor trimite Gardienii pe urmele noastre. El nu va renunţa fără luptă nici la cronograf, nici la planurile sale. Băiatul zâmbi pe sub mustaţă la vederea sclipirii de plăcere pe care gândul la o nouă aventură o aduse în ochii ei şi înţelese că, deocamdată, criza trecuse. — Poate am fost totuşi mai şmecheri decât el. Sau poate cealaltă chestie nu funcţionează, de fapt, şi-atunci el este blocat. — Da, n-ar fi rău. Dacă totuşi funcţionează, noi suntem singurii care ar putea să-i dejoace planurile. — Tocmai de aia am făcut ceea ce trebuia să facem, zise el, ridicânduse şi scuturându-şi murdăria de pe jeanşi. Vino! Nenorocita asta de iarbă este udă, iar tu ar trebui să te menajezi. O ajută să se ridice şi o sărută. — Şi-acum ce facem? Căutăm o ascunzătoare pentru cronograf? Întrebă ea, privind nehotărâtă înspre podul care despărţea Hyde Park de Kensington Gardens. — Da. Dar mai întâi jefuim depozitele Gardienilor şi ne umplem de bani, după care putem să luăm trenul spre Southampton, de unde Titanicul pleacă miercuri în prima lui cursă. Ea zâmbi. — Aşadar, asta înţelegi tu prin menajare! Bine, de acord. Băiatul era atât de fericit că fata putea să râdă din nou, încât o mai sărută o dată. — De fapt, mă gândeam… Ştii, desigur, că pe un vas aflat în larg căpitanii au dreptul să oficieze căsătorii, nu-i aşa, Prinţeso? — Vrei să te căsătoreşti cu mine? Pe Titanic? Eşti nebun? — Ar fi foarte romantic. — Dacă nu punem la socoteală povestea cu aisbergul, zise ea lipindu-şi capul de pieptul lui şi cuibărindu-şi faţa în jachetă. Te iubesc atât de mult, murmură. — Vrei să fii soţia mea? — Da, zise ea, nedezlipindu-şi capul de pieptul lui. Dar numai dacă ajungem într-un final din nou în Queenstown.

14488