Titlu Lucas
Autor Kevin Brooks
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Lucas

Pe Lucas l-am văzut pentru prima dată vara trecută, într-o după-amiază plăcută de la sfârşitul lui iulie. Desigur că atunci nu ştiam cine era... de fapt, dacă stau să ma gândesc, nu ştiam nici măcar ce era. Tot ce am putut să văd de pe bancheta din spate a maşinii a fost o făptură îmbrăcată în verde, mergând de-a lungul digului Stand într-un abur lucitor de căldură; o făptură neglijentă şi zdrenţuroasă cu un smoc de păr de un blond de culoarea paiului şi cu un fel de a merge - zâmbesc atunci când îmi aduc aminte - un fel de a merge care împrăştia secrete în aer. Ne aflam pe drumul de întoarcere dinspre continent. Fratele meu Dominic rămăsese în Norfolk cu prietenii încă din luna de dinaintea sfârşitului primului său an la universitate şi sunase în dimineaţa aceea să ne anunţe că se afla în drum spre casă. Trenul cu care venea trebuia să sosească la ora cinci şi ne rugase să-l aşteptăm la gară. De obicei, tatei nu-i place să fie deranjat atunci când scrie (adică, aproape tot timpul) şi nu-i place nici atunci când trebuie să se ducă oriunde, dar, în ciuda obişnuitelor oftaturi şi gemete - de ce nu poate lua băiatul un taxi?... ce are afurisitul de autobuz? — din scânteia din ochii lui mi-am putut da seama că, de fapt, abia aştepta să-l revadă pe Dominic. Nu era vorba că tata ar fi fost nemulţumit de faptul că-şi petrecea tot timpul său cu mine, dar cu Dom plecat la universitate cred că simţea că lipsea ceva din viaţa lui. Am şaisprezece ani (atunci aveam cincisprezece), iar tata patruzeci şi ceva. Sunt vârste dificile — pentru amândoi. Crescând, trebuind să fiu matură, lucruri de-ale fetelor, de-ale bărbaţilor, fiind nevoiţi să ne confruntăm cu emoţii pe care nici unul dintre noi nu le înţelege... nu este uşor. Indiferent de cât de mult ne străduim, nu ne putem oferi întotdeauna unul altuia ceea ce avem nevoie, şi câteodată ajută să fie cineva la mijloc, cineva spre care să te îndrepţi atunci când lucrurile devin prea complicate. În afară de asta, Dominic s-a priceput dintotdeauna să fie acel cineva de la mijloc. Desigur că acesta nu era singurul motiv pentru care tata aştepta să-l vadă din nou — la urma urmei, era fiul său. Băiatul său. Era mândru de el. Îşi facea griji în privinţa lui. Îl iubea. Şi eu la fel. Dar nu ştiu din ce motiv, nu eram chiar atât de încântată să-l văd aşa cum era tata. Nu ştiu de ce. Doar că... Nu ştiu. Ceva nu era în regulă. — Eşti gata, Cait? întrebă tata, când era timpul de plecare. — De ce nu te duci singur? i-am sugerat eu. La întoarcere puteţi să aveţi o discuţie de genul „tata şi fiu“. — Ei, hai, va dori să-şi vadă sora mai mică. — Doar un minut, atunci. Îl aduc pe Deefer. De când mama a fost ucisă într-un accident de maşină acum zece ani, tatei i-a fost teamă să conducă singur. Încerc sa îl încurajez, dar nu mă lasă inima să insist prea mult. Aşa că, am pornit către continent şi l-am luat pe Dominic de la gară şi iată-ne pe toţi — întreaga familie McCann înghesuită în Fiesta noastră veche şi uzată, îndreptându-ne înapoi către insulă. Tata şi Dominic în faţă, eu şi Deefer în spate. (Apropo, Deefer este câinele nostru. O chestie mare, neagră şi urât mirositoare, cu o dungă albă peste un ochi şi cu un cap de mărimea unei nicovale. Potrivit tatei, este o corcitură între un sconcs şi un măgar.) Din momentul în care şi-a aruncat rucsacul în portbagaj şi a urcat în maşină, Dominic a vorbit fară oprire. Universitate în sus, universitate în jos, scriitori, cărţi, reviste, petreceri, oameni, bani, cluburi, glume... Singurul moment când tăcea era când îşi aprindea o ţigară, lucru pe care-l făcea cam la fiecare zece minute. Şi când spun vorbit, nu mă refer la vorbit ca în a avea o conversaţie, ci la a trăncăni ca o moară stricată. „Tată, îţi spun, nu ţi-ar veni să crezi... chiar ne-au pus să studiem EastEnders, pentru numele lui Hristos... ceva în legătură cu cultura populară, ce naiba ar mai fi şi aia... şi alt lucru, chiar prima lectură, aşa-i?“

7760