Titlu 2312
Autor Kim Stanley Robinson
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
2312

Soarele este întotdeauna exact pe punctul de a răsări. Mercur se roteşte atât de lent, încât poţi să mergi suficient de repede pe suprafaţa lui stâncoasă pentru a rămâne în faţa zorilor, şi foarte mulţi procedează ca atare. Destui au făcut din asta un mod de viaţă: merg aproximativ spre vest, menţinându-se permanent în faţa zilei prodigioase. Unii se grăbesc de la un loc la altul, oprindu-se pentru a examina fisuri pe care le-au inoculat mai devreme cu metalofite obţinute prin biometalurgie, răzuind iute orice reziduuri acumulate de aur, tungsten sau uraniu. Însă majoritatea o fac doar pentru a întrezări soarele. Faţa străveche a lui Mercur este atât de degradată şi neregulată, încât terminatorul planetei, acolo unde răsar zorii, este un clarobscur lat de negru şi alb – adâncituri de culoarea cărbunelui, perforate ici-colo de puncte înalte orbitor de albe, care cresc şi cresc, până când totul este la fel de strălucitor ca sticla topită şi începe ziua cea lungă. Zona aceasta mixtă de soare şi umbre ajunge adesea la treizeci de kilometri lăţime, chiar dacă pe o câmpie plată orizontul se găseşte la numai câţiva kilometri depărtare. Totuşi foarte puţin din suprafaţa lui Mercur este plată. Toate vechile impacturi sunt încă acolo, ca şi unele stânci de la prima răcire şi comprimare a planetei. Într-un peisaj atât de accidentat, lumina se poate ivi brusc dinapoia orizontului estic, pentru ca apoi să sară către vest şi să atingă o proeminenţă îndepărtată. Toţi cei care merg pe jos trebuie să ţină seama de posibilitatea aceasta, să ştie când şi unde apare cea mai lungă întindere de soare… şi unde pot fugi spre umbră, dacă se întâmplă să fie prinşi în exterior. Sau dacă stau locului în mod deliberat. Fiindcă mulţi dintre ei se opresc în timpul călătoriilor pe unele stânci şi buze de cratere, în locuri marcate de stupe, tumuli, petroglife, inuksukuri, oglinzi, ziduri, goldsworthy-uri1. Solmergătorii stau lângă ele, cu faţa spre est, aşteptând. Orizontul pe care-l privesc ei este spaţiu cosmic negru deasupra rocii negre. Atmosfera de neon-argon supersubţire, creată de lumina solară care izbeşte piatra, păstrează doar cea mai vagă strălucire dinaintea zorilor. Însă solmergătorii ştiu ora, aşa că aşteaptă şi privesc… până când… Un licăr de foc portocaliu se arcuieşte ca un delfin peste orizont şi sângele sare în interiorul lor. Îi urmează bannere scurte, care fulgeră, arcuindu-se în bucle, desprinzându-se şi plutind liber pe cer. O stea, ah, o stea, gata să se dezintegreze peste ei! Vizoarele căştilor li s-au întunecat deja şi s-au polarizat pentru a le proteja ochii. Bannerele portocalii diverg în stânga şi în dreapta punctului unde au apărut prima dată, ca şi cum un incendiu iscat imediat sub orizont se întinde spre nord şi spre sud. Apoi fotosfera, suprafaţa reală a soarelui, se decojeşte, pâlpâie şi rămâne, se revarsă încet într-o parte şi cealaltă. În funcţie de filtrele utilizate în vizor, suprafaţa stelei poate apărea în diverse feluri, de la un maelstrom albastru, la o masă pulsatorie portocalie, până la un cerc alb simplu. Revărsarea către stânga şi dreapta continuă, ajungând mai departe decât pare posibil, până când este foarte evident că stai pe o pietricică lângă o stea. Este timpul să te întorci şi s-o iei la fugă! Dar până când izbutesc să se smulgă din fascinaţie, unii solmergători sunt ameţiţi – se împiedică şi cad se ridică şi se năpustesc spre vest, într-o panică aşa cum n-a mai fost alta. Mai întâi însă, o ultimă privire spre răsărit de pe Mercur. În ultraviolet apare ca o grimasă permanentă, fierbinte şi tot mai fierbinte. Discul fotosferei este ocultat, aşa încât dansul fantastic al coroanei solare devine mai clar, cu toate arcurile magnetizate şi scurt-circuiturile, masele de hidrogen înflăcărat azvârlite către noapte. Ca alternativă, puteţi să blocaţi coroana solară şi să vă uitaţi doar la fotosferă, ba chiar să vă amplificaţi vederea ei, până când părţile superioare arzătoare ale celulelor convective sunt dezvăluite în miile lor de inflorescenţe, fiecare un front de foc care arde cu furie, toate laolaltă mistuind cinci milioane de tone de hidrogen pe secundă – o rată de consum la care steaua va mai dăinui patru miliarde de ani. Toţi spiculii aceştia prelungi de văpăi dansează în configuraţii circulare în jurul cerculeţelor negre care sunt petele solare – vârtejuri mişcătoare în furtuni de pârjol. Mase de spiculi curg împreună aidoma unor paturi de alge treierate de talaz. Mişcarea aceasta convolută are explicaţii non-biologice… gaze diferite care se deplasează cu viteze diferite, câmpuri magnetice care curg constant, modelând volburile nesfârşite de foc… totul este doar fizică, nimic mai mult… dar în realitate pare vie, mai vie decât multe creaturi vii. Privind-o în apocalipsa zorilor mercuriene, este imposibil să crezi că nu este vie. Îţi mugeşte în urechi, îţi vorbeşte. De-a lungul timpului, majoritatea solmergătorilor încearcă diverse filtre vizuale, după care le aleg pe acelea care li se potrivesc cel mai bine. Filtre specifice sau combinaţiile de filtre devin forme de adulare, ritualuri fie personale, fie partajate. Este foarte uşor să te pierzi în ele; când solmergătorii stau pe vârfuri şi privesc, se întâmplă adesea ca entuziaştii să devină captivaţi de ceva din raza lor vizuală, o configuraţie pe care n-au mai văzut-o niciodată, mintea le este atrasă de ceva din pulsaţie şi flux; brusc, sfârâitul cililor arzători devine audibil, un muget turbulent – este propriul tău sânge, care-ţi goneşte prin urechi, dar în clipele acelea sună exact ca văpaia soarelui. Şi de aceea oamenii zăbovesc prea mult. Unii au retinele arse; alţii simt omorâţi pe loc, trădaţi de costumul supraîncărcat. Unii sunt răscopţi în grupuri de o duzină sau mai mult. Crezi că au fost nesăbuiţi? Crezi că tu nu vei face niciodată o asemenea greşeală? Nu fi atât de sigur. Nu ai habar, realmente. Nu seamănă cu nimic din ce ai văzut vreodată. Poate crezi că eşti obişnuit, că nimic din ce există în exteriorul minţii nu te-ar mai putea interesa cu adevărat, pentru că eşti atât de sofisticat şi cunoscător. Să ştii că te-ai înşela. Eşti o creatură a soarelui. Frumuseţea şi teroarea sa, văzut atât de aproape, pot goli orice minte, pot azvârli pe oricine în transă. Unii spun că este ca şi cum ai vedea chipul lui Dumnezeu şi este adevărat că soarele asigură energia tuturor creaturilor vii din sistemul solar şi că, din acest punct de vedere, este divinitatea noastră. Vederea lui îţi poate îndepărta absolut orice gând din minte. Oamenii îl caută exact pentru aşa ceva. De aceea există motive pentru a ne îngrijora în privinţa lui Swan Er Hong, o persoană mai predispusă decât majoritatea să încerce lucruri, nu doar să le vadă. Ea solmerge frecvent şi obişnuieşte să treacă de limita siguranţei, iar uneori rămâne prea mult în lumină. Imensele scări ale lui Iacob, arcuri călătoare de înalt voltaj, pulsaţiile granulate, spiculii curgători… Swan s-a îndrăgostit de soare. Îl venerează; are în odaia ei un altar al lui Sol Invictus şi în fiecare dimineaţă când se trezeşte în oraş efectuează ceremonia pratahsamdbya, salutul soarelui. Mare parte din arta ei peisagistă şi interpretativă este dedicată astrului, iar în zilele acestea îşi petrece majoritatea timpului creând goldsworthy-uri şi abramoviciuri2 pe teren şi pe propriul ei corp. Astfel soarele este parte din arta ei. În clipa aceasta este şi alinarea ei, deoarece se află în exterior şi jeleşte. Dacă ai sta pe promenada din vârful marelui Zid al Zorilor din oraşul Terminator, ai vedea-o spre sud, aproape de orizont. Trebuie să se grăbească. Oraşul lunecă pe şinele sale, traversând fundul unei depresiuni gigantice între Hesiod şi Kurasawa şi un torent de lumină solară va deborda în curând spre vest. Swan trebuie să ajungă în oraş înainte să se întâmple asta, totuşi stă locului. De pe vârful Zidului Zorilor, ea pare o jucărie din argint. Costumul spaţial are o cască mare, rotundă, transparentă. Cizmele par mari şi sunt înnegrite de praf. O furnicuţă argintie cu cizme, care jeleşte, când ar trebui s-o ia la goană înapoi către platforma de îmbarcare din vestul oraşului. Ceilalţi solmergători din exterior au pornit deja spre oraş. Unii trag cărucioare mici sau tărgi cu rotile, transportându-şi proviziile sau chiar tovarăşii care dorm. Şi-au cronometrat întoarcerea cu precizie, pentru că oraşul este perfect previzibil. Nu se poate abate de la orarul său: căldura din timpul zilei dilată şinele, iar şasiul oraşului este fixat etanş peste ele prin intermediul unor manşoane, aşa încât lumina solară îl împinge către vest. Pe măsură ce oraşul se apropie, solmergătorii care revin ticsesc platforma de încărcare. Unii au stat săptămâni în exterior, sau chiar lunile necesare pentru a efectua o circumnavigaţie completă. Când oraşul va luneca pe lângă ei, uşile ecluzelor lui se vor deschide şi ei vor păşi direct înăuntru. Asta se va petrece în curând, şi Swan ar trebui să fie de asemenea acolo, însă rămâne pe promontoriul ei. Nu numai o dată a solicitat reparaţii retinale şi adesea a fost silită să fugă ca un iepuraş, ca să-şi salveze viaţa. Acum va fi nevoită să procedeze la fel. Se află exact în sudul oraşului şi este complet iluminată de raze orizontale, ca un defect argintiu de vedere. Nu poţi să nu strigi înaintea unei asemenea nesăbuinţe, care este în plus inutilă. Swan, prostuţo! Alex este moartă, nu se mai poate face nimic! Fugi să-ţi salvezi viaţa!

12923