Titlu Harta Arsa
Autor Kobo Abe
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Harta Arsa

Cu tot efortul de a construi un astfel de drum, puţine maşini treceau pe-aici. Cum nu exista trotuar, patru-cinci femei care se întorceau de la cumpărături se răspândiseră de-a latul, sporovăind nestingherite. Am claxonat uşor şi am trecut printre ele. în următoarea clipă am apăsat, instinctiv, pe frână. De după curbă îmi apăruse brusc, alunecând la vale, spre mine, un băieţandru ghemuit pe patine cu rotile care imita sirena unei maşini de poliţie. În stânga, pietrele desprinse din povârnişul abrupt formau un zid protector destul de înalt, în timp ce în dreapta, dincolo de un şanţ şi un parapet scund, plasat mai mult de formă, se deschidea un abis cu peretele aproape vertical. Am zărit chipul palid şi crispat al băiatului şi l-am văzut pe puşti rostogolindu-se de parcă era gata-gata să ia balustrada sub braţ. M-am speriat atât de tare, încât o clipă am simţit că mi se opreşte inima în loc. Am deschis geamul cu gândul să-l muştruluiesc pe băiat, dar am ezitat involuntar, de îndată ce am surprins privirile săgetătoare ale femeilor. Am decis că-i mai bine să-i dau pace. Nu avea nici un rost să stârnesc mânia femeilor ca să se constate, până la urmă, că eu port vina eventualelor răni sau julituri ale băiatului. Dacă-l lăsam în plata Domnului, n-avea de ce să-mi mai fie teamă de mărturii false. Nu era cazul să mi se aducă nici o învinuire deocamdată, cel puţin nu pe-aici. Am apăsat pe accelerator. Maşina s-a urnit cu greu şi-mi mirosea a cauciuc ars. Am dat curba. Feţele palide ale femeilor adunate în jurul băiatului ce scăpase de la moarte ca prin urechile acului fără nici o picătură de sânge şi fără oase rupte au dispărut în oglinda retrovizoare şi a apărut în schimb cerul alb, asemenea ecranului unui tub Braun1 după dispariţia imaginii. Drumul nu mai urca şi în partea dinspre coasta dealului se vedea refugiul unei staţii de autobuz. Pe lângă acoperişul împotriva ploii, în staţie erau instalate o bancă şi un telefon public, iar dincolo de o îngrăditură din cărămidă, care servea probabil 1. Strămoş al tubului osciloscopic, construit în 1897 de către Karl Ferdinand Braun (18^0-l913). drept jardinieră vara, era o cişmea cu apă potabilă. La puţin timp după ce am depăşit staţia de autobuz, drumul începea din nou să urce, în pantă abruptă. în faţă mi-a apărut un panou mare vopsit în galben, ca un indicator rutier, pe care scria: ACCESUL PERMIS NUMAI VEHICULELOR AUTORIZATE. L-am ignorat în ciuda dimensiunilor sale apreciabile şi în ciuda notei de ameninţare conţinută în formularea interdicţiei şi am continuat să urc rapid restul pantei, nu însă fără a remarca faptul că înscrisul de pe panou trebuie să fi fost opera unui meşter caligraf. Priveliştea se schimbă pe neaşteptate: un drum drept, alb, ce părea că se întinde până la limitele nemărginite ale unui cer de un alb lăptos. L-am apreciat din ochi la o lăţime de vreo zece metri. Între drum şi poteci, de ambele părţi, se întindea câte o brazdă de iarbă veştejită, împrejmuită de un gărduleţ până la genunchi. Totul în jur mi se părea extrem de ciudat, poate şi pentru că iarba nu se veştejise uniform. Mă simţeam, pur şi simplu, victima unei halucinaţii. Parcă priveam o infinitate copiată după un şablon. De o parte şi de alta a drumului, rânduite în şiruri de câte şase, se desfăşurau o mulţime de clădiri identice, fiecare având patru nivele şi câte şase uşi pe fiecare nivel. Faţadele clădirilor erau vopsite în alb, contrastând puternic cu verdele închis din jur şi scoţând astfel şi mai mult în evidenţă aspectul geometric al imaginii ce se oferea privirii. Având drumul ca axă principală, cartierul de blocuri se extindea ca două aripi uriaşe, mai mult pe lăţime decât în profunzime, şi poate să fi fost şi acesta un efect al luminii. Clădirile erau de fapt aşezate în zigzag şi din orice parte le priveai, te frapau zidurile lor ce se proiectau pe albul imaculat al bolţii cereşti. Un copilaş bine înfăşat, lăsat într-un cărucior roşu, urla de mama focului. Un tânăr roşu în obraji de frig, pe o bicicletă făcută dintr-un aliaj uşor şi cu un sistem de transmisie strălucind de-ţi lua ochii, pufni parcă dinadins într-un râs zgomotos când trecu pe lângă mine. La prima vedere totul părea normal, dar, dacă priveai atent în zare, oamenii lăsau impresia unor reflexii stranii. Probabil că dacă te obişnuiai cu atmosfera de aici, n-aveai cum să mai gândeşti ca mine. Pe urmă, peisajul se estompa treptat, devenind transparent până la dispariţie şi doar chipul meu mai răsărea aici ca imaginea negativă a unei fotografii. Acest fişier cu vieţi umane absolut identice, ce se întind în lanţ continuu de-a lungul a cine ştie câte sute de secole – nu e altceva decât cadrul de sticlă în care sunt înrămate portretele membrilor de familie. Est, 3, 12. Estul reprezintă partea dreaptă a străzii; numărul 3-a treia clădire de la stradă, cu faţa la drum; 12 – apartamentul de la etajul al doilea, dinspre stânga. Pe spaţiul verde dintre blocuri stătea scris: INTRAREA OPRITĂ PARCAREA INTERZISĂ. Cu toate acestea, maşinile erau parcate chiar în faţa clădirilor. Bagajul meu consta dintr-un geamantan mic, negru, în care se afla un set de dispozitive miniaturale. N-avea decât cincizeci şi cinci de centimetri lungime, patruzeci de centimetri lăţime şi o grosime de douăzeci de centimetri, dar era plat şi tare, astfel încât îl transformam uşor în măsuţă de scris când împrejurările mi-o cereau. în capătul mânerului am ascuns un microfon şi un buton cu care porneam magnetofonul din afară, dar altfel părea un geamantan obişnuit. Era din piele artificială şi-ţi lăsa impresia de uşor uzat. In cele patru colţuri era întărit cu corniere din metal. Oricum, dacă te uitai bine la el, ziceai că ap

4843