Titlu Frati pe jumatate
Autor Lars Saabye Christensen
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Frati pe jumatate

Stăteam pe vârfuri, întins spre Esther, cu mâna ridicată să iau restul de la o coroană, douăzeci și cinci de øre{1}. Ea s-a aplecat prin deschizătura îngustă, trecându-și mâna plină de riduri prin buclele mele blonde. Nu făcea asta pentru prima oară, și cu toate că nu îmi plăcea obiceiul ei, începusem să mă obișnuiesc cu ritualul. Fred se întorsese de mult cu spatele la noi, îngrămădise punga cu bomboane în buzunar și din felul cum mergea am înțeles că era iritat. Fred era furios și asta mă neliniștea cel mai mult. Își freca tălpile încălțărilor de trotuar ca și cum ar fi vrut să își facă o cărare, cu capul plecat între umerii lui înalți și ascuțiți, de parcă ar fi mers cu toate puterile contra vântului. Și asta era o după-amiază liniștită de mai, iar deasupra cartierului Marienlyst cerul era limpede și albastru și se mișca asemenea unei roți imense în direcția pădurii de la marginea orașului. — A început Fred să vorbească din nou? a șoptit Esther. Am dat din cap. — Ce a spus? — Nimic. Esther a râs ușor. — Grăbește-te atunci să îl ajungi din urmă. Până nu mănâncă el tot. Și-a scos mâna din părul meu și a mirosit-o în timp ce eu am început să alerg ca să-l ajung din urmă pe Fred. Și asta îmi amintesc, fiindcă așa este mușchiul memoriei – nu pe bătrâna care își trecea degetele galbene prin buclele mele, ci pe mine, cum alergam și tot alergam ca să-l ajung din urmă pe Fred, fratele meu vitreg, care era aproape imposibil de ajuns. Eu sunt fratele mai mic și pirpiriu și mă întreb de ce este așa de furios, simt în piept înțepăturile ascuțite ale inimii și un gust cald și crud în gură, poate mi-am mușcat limba alergând de-a lungul străzii. Strâng în pumn restul de la o coroană, acea monedă caldă, și alerg după Fred, o siluetă îngustă și închisă la culoare în lumina care ne înconjoară. • Ceasul aflat deasupra clădirii NRK{2} arată trei și opt minute, iar Fred s-a așezat deja pe banca de sub arbuști. Măresc sprintul cât pot traversând Strada Bisericii, nu e trafic aproape deloc, fiindcă este sâmbătă, trece doar un dric ce face pană și se oprește în mijlocul intersecției, iar șoferul în haine închise la culoare se dă jos și lovește de mai multe ori în capotă, înjurând. Și înăuntru, în cupeul acela alungit din spatele scaunelor, este un sicriu alb, dar cu siguranță e gol, deoarece nu e înmormântat nimeni într-o după-amiază de sâmbătă, groparii au și ei liber, iar dacă o fi cineva în acel sicriu, nu e mare grabă, căci morții au destul timp, după părerea mea, și reflectez la asta ca să mă gândesc și eu la ceva; iar șoferul cenușiu, cu mănușile negre, pornește în sfârșit mașina din nou și dispare spre Majorstuen. Respir adânc aerul acela greu, plin de gaze de eșapament și de miros de benzină, și alerg pe iarbă trecând de micile pasaje pentru pietoni, semafoarele și trotuarele care sunt făcute acolo ca într-un oraș pentru pitici. O dată, anul acesta, am fost aduși aici pentru a fi învățați de polițiștii înalți, îmbrăcați în uniforme și încinși cu curele late, regulile de circulație. Aici s-a întâmplat, în Micul Oraș, aici am încetat eu să mai cresc. Fred stă pe bancă și se uită în altă parte. Mă așez lângă el, suntem numai noi doi, aici și acum în această după-amiază, într-o sâmbătă de mai. Fred a vârât în gură o bucată ascuțită de acadea și suge din ea îndelung, îi aud gâlgâitul și văd saliva maronie ce începe să i se prelingă printre buze. Ochii lui sunt de culoare închisă, aproape negri, și tremură, ochii lui tremură. Am mai văzut asta. Este tăcut. Porumbeii se mișcă legănându-se fără zgomot prin iarba mată. Aștept și tot aștept. Până când nu mai pot să mă țin. — Ce-i? întreb eu. Fred înghite și un tremur trece de-a lungul gâtului său subțire. — Nu se vorbește cu mâncare în gură. Fred își umple gura cu acadeaua și sfărâmă zahărul încet între dinți. — De ce ești furios? întreb eu șoptind. Fred mănâncă toate acadelele, strânge în mâini punga maro, după care o aruncă pe trotuar. Un pescăruș se oprește din zbor, sperie porumbeii, zgârie asfaltul cu un țipăt și zboară pe un stâlp de telegraf. Fred își dă bretonul pe spate, dar îi cade din nou pe frunte. Îl lasă așa și în sfârșit spune ceva. — Ce i-ai spus muierii? — Lui Esther? — Dar cui? Ai ajuns să o și tutuiești acum? Mi-e foame și mi-e greață. M-aș întinde jos în iarbă și-aș dormi acolo, printre porumbei. — Nu cred că-mi amintesc ce i-am spus. — Sigur îți amintești. Dacă te gândești puțin. — Pe cuvânt, Fred. Nu îmi amintesc. — Și de ce eu îmi amintesc, iar tu nu? — Nu știu de ce, Fred. De-aceea ești furios? Și deodată își pune mâna pe creștetul meu. Iar eu mă fac și mai mic. Ține mâna strânsă. — Te-ai prostit? întreabă el. — Nu. Nu știu, Fred. Fii înțelegător, te rog. Își lasă pumnul peste buclele mele, miroase a dulce ca și cum m-ar fi uns cu lipici. — Să-ți spun eu exact ce ai spus? — Da. Fă-o! Spune! Fred se apleacă deasupra mea. Nu reușesc să îi văd ochii. — Ai spus „mulțumesc mult”.

4221