Titlu Damnare
Autor Lauren Kate
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Damnare

Pe la miezul nopţii, ochii ei prinseră, în sfârşit, formă. Aveau o privire de felină, pe jumătate hotărâtă, pe jumătate nesigură – într-un cuvânt, necazuri. Da, acea expresie era cum nu se poate de potrivită. Ochii se alungeau până la fruntea fină şi elegantă, la câţiva centimetri de părul ei negru care-i cădea în valuri pe umeri. Ţinu foaia cu mâna întinsă în faţă, ca să vadă cât progresase. Era dificil să lucreze fără s-o aibă în faţa ochilor, dar, pe de altă parte, nu ar fi putut să schiţeze nimic în prezenţa ei. De când sosise ea de la Londra – ba nu, de când o văzuse prima dată – fusese mereu nevoit s-o ţină la distanţă. Cu fiecare zi care trecea, ea se apropia mai mult de el, şi, în fiecare zi, lui îi era mai greu să reziste. Acesta era motivul pentru care avea să plece de dimineaţă – în India, în Americi, nu ştia şi nici nu-i păsa. Oriunde ar fi ajuns în cele din urmă, i-ar fi fost mai uşor decât să rămână aici. Se aplecă din nou asupra desenului, oftând în timp ce finisa cu degetul pata de cărbune care închipuia forma plină şi îmbufnată a buzei ei de jos. Hârtia aceasta lipsită de viaţă, impostoare crudă, era singurul mod prin care o putea lua cu el. Apoi, îndreptându-şi spatele în fotoliul îmbrăcat în piele, o simţi. Adierea caldă care îi mângâie ceafa. Ea. Simpla ei apropiere îi dădea întotdeauna cea mai stranie senzaţie, asemenea căldurii emanate de un buştean care trosneşte în foc transformându-se în tăciuni. Ştia fără să fie nevoie să se întoarcă: ea era acolo. Îi ascunse portretul în caietul de schiţe din poală, dar senzaţia nu dispăru. Ochii îi căzură pe canapeaua îmbrăcată în material ivoriu, aflată de partea cealaltă a salonului, acolo unde, doar cu câteva ore înainte, ea apăruse pe neaşteptate, mai târziu decât toţi ceilalţi invitaţi, într-o rochie de mătase trandafirie, pentru a o aplauda pe fata cea mare a gazdei lor, care îi încântase cu interpretarea ei la clavecin. Aruncă o privire pe fereastra camerei, spre verandă, unde, cu o zi înainte, se furişase până la el, cu un buchet de bujori sălbatici albi în mână. Încă mai credea că atracţia pe care o simţea faţă de el era nevinovată, că desele lor întâlniri în foişor nu erau decât… coincidenţe fericite. Cât de naivă era! Dar nu avea să-i spună niciodată adevărul – el era cel care trebuia să poarte povara secretului. Se ridică şi se întoarse, lăsând schiţele pe scaunul de piele. Iat-o acolo, în halatul ei alb, simplu, pe fundalul draperiei din catifea rubinie. Părul ei de abanos i se desfăcuse din bentiţă. Expresia de pe chipul ei era aceeaşi pe care el o desenase de atâtea ori. Obrajii îi erau îmbujoraţi. Oare era furioasă? Ruşinată? Şi-ar fi dorit să afle răspunsul, dar nu putea să întrebe. — Ce faci aici? Era conştient că vocea îi sunase ca un mârâit tăios şi îi păru rău, ştiind că ea n-ar fi putut înţelege niciodată. — Nu… nu puteam să adorm, se bâlbâi ea, apropiindu-se de el şi de fotoliu. Am văzut lumina aprinsă în camera ta şi apoi – se opri, uitându-se în jos la propriile mâini – cufărul tău din faţa uşii. Pleci undeva? — Aveam de gând să-ţi spun… Vocea i se frânse. Nu ar fi trebuit să mintă. Nu intenţionase niciodată să-i dezvăluie planurile lui. Spunându-i, n-ar fi făcut decât să înrăutăţească situaţia. Oricum, deja lăsase lucrurile să meargă prea departe, sperând că, de data aceasta, va fi altfel. Ea se apropie mai mult, iar privirea îi căzu pe caietul de schiţe.

9058