Titlu Regatul luminilor
Autor Leigh Bardugo
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Regatul luminilor

Numele monstrului era Izumrud, viermele cel mare, şi unii spuneau că el spase tunelurile care brăzdau Ravka. Cu o poftă de nedomolit, mâncase noroi şi pietriş, afundându-se tot mai adânc în pământ, căutând ceva care să-i potolească foamea, dar, în cele din urmă, ajunsese prea departe şi se pierduse în beznă. Nu era decât o poveste, dar oamenii din Catedrala Albă aveau grijă să nu se îndepărteze prea mult de galeriile din jurul cavernelor principale. În labirintul de tuneluri întunecate răsunau sunete ciudate, gemete şi mormăieli inexplicabile. Tăcerea umedă şi rece era întreruptă de şuierături care puteau să nu fie nimic sau puteau fi pricinuite de şerpuielile unui trup lung, care se furişa într-o galerie alăturată, în căutare de pradă. În astfel de momente, era uşor să crezi că Izumrud încă trăia ascuns pe undeva, aşteptând să fie trezit de chemarea eroilor, visând la gustarea delicioasă pe care ar fi înfulecat-o dacă un copil ghinionist i-ar fi picat în gură. Un astfel de monstru nu moare, ci se odihneşte. 3 În primele zile, când încă îi era permis să se apropie de fată, băiatul îi spusese această poveste şi multe altele aflate de la cei adunaţi în Catedrala Albă. Se aşeza lângă ea şi o ajuta să mănânce, ascultându-i şuierul chinuit al plămânilor. I-a spus povestea râului pe care un Iscă-Valuri îl îmblânzise şi îl învăţase să se strecoare printre straturile de rocă, pentru a găsi o monedă magică. I-a povestit în şoaptă şi despre bietul Pelyekin, care fusese blestemat să sape o mie de ani cu târnăcopul său magic, lăsând în urma lui caverne şi galerii nesfârşite; era un om singuratic, care nu voia decât să-şi treacă timpul cumva şi care strânsese o grămadă de aur şi nestemate pe care nu le-a cheltuit niciodată. Apoi, într-o dimineaţă, vrând să ajungă la odaia fetei, băiatul a găsit drumul blocat de oameni înarmaţi. Şi, pentru că n-a vrut să plece, a fost târât de acolo în lanţuri. Preotul i-a spus că supunerea avea să-l păstreze în viaţă, iar credinţa urma să-i aducă pacea. Încuiată în celula ei, având drept tovarăşi doar prelingerea picurată a apei din tavan şi ticăitul timid al propriei inimi, copila ştia că poveştile cu Izumrud erau adevărate. Fata fusese înghiţită cu totul şi devorată, iar în pântecele de alabastru al Catedralei Albe nu mai rămăsese decât sfânta.

6725