Titlu Regatul umbrelor
Autor Leigh Bardugo
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Regatul umbrelor

Servitorii le spuneau malenchki – micile stafii –, pentru că erau cei mai scunzi şi mai tineri, şi pentru că bântuiau casa ducelui ca nişte fantome zglobii, ţâşnind dintr-o cameră în alta, ascunzându-se în dulapuri să tragă cu urechea sau furişându-se în bucătărie să şterpelească ultimele piersici din recolta verii.
Băiatul şi fata sosiseră la câteva săptămâni unul după celălalt – încă doi orfani ai războaielor de graniţă, refugiaţi cu feţe murdare luaţi dintre ruinele unor orăşele îndepărtate şi aduşi la moşia ducelui să înveţe să scrie şi să citească şi să deprindă o meserie. Băiatul era scund, îndesat şi timid, dar întotdeauna cu zâmbetul pe buze. Fata era diferită, şi ştia asta.
Odată, stând pitită în dulapul din bucătărie să tragă cu urechea la bârfelile celor mari, fata a auzit-o pe menajera ducelui, Ana Kuya:
— E mică şi urâtă. Niciun copil n-ar trebui să arate aşa. E palidă şi acră, ca un pahar de lapte stricat.
— Şi atât de costelivă! i-a răspuns bucătăreasa. Niciodată nu-şi termină cina.
Băiatul, care stătea ghemuit lângă ea, i-a aruncat o privire şi i-a spus în şoaptă:
— De ce nu mănânci?
— Pentru că toate mâncărurile ei au gust de noroi, a răspuns fata.
— Mie îmi plac.
— Tu mănânci orice.
Şi iarăşi au plecat urechea spre crăpătura dintre uşile dulapului. O clipă mai târziu, băiatul i-a şoptit:
— Mie nu mi se pare că eşti urâtă.
— Sst! a şuierat fata.
Dar, în întunericul din dulap, a zâmbit.
Pe timpul verii, îndurau ore lungi de corvezi în gospodărie, urmate de ore şi mai lungi în sălile de clasă înăbuşitoare. Când arşiţa devenea insuportabilă, dădeau fuga în pădure să caute cuiburi de păsări sau să înoate în râul cu apă tulbure, ori zăceau cu orele pe păşune, urmărind soarele care trecea încet pe deasupra lor, şi se întrebau unde aveau să-şi construiască ferma de lapte şi dacă ar fi fost mai bine să aibă două sau trei vaci albe. Iarna, ducele se muta în casa de la oraş, în Os Alta, iar pe măsură ce zilele deveneau mai scurte şi mai reci, profesorii îşi făceau datoria cu din ce în ce mai puţină sârguinţă, preferând să stea lângă foc şi să joace cărţi sau să bea kvas. Obligaţi să stea în casă, copiii mai mari se plictiseau şi îi plesneau mai des decât de obicei pe cei mai mici, aşa că băiatul şi fata se ascundeau în camerele nelocuite ale conacului, dând mici reprezentaţii pentru şoareci şi încercând să se încălzească.
În ziua când au venit examinatorii Grisha, băiatul şi fata erau într-un dormitor prăfuit de la etaj, aşezaţi pe băncuţa din dreptul ferestrei, sperând să zărească trăsura poştei. În schimb, au văzut intrând pe porţile de piatră ale moşiei o sanie – o troică trasă de trei cai negri – şi i-au urmărit înaintarea tăcută prin zăpadă până la uşile din faţă ale conacului.
Din ea au coborât trei oameni cu căciuli elegante de blană şi cu câte o kefta groasă de lână: una stacojie, cealaltă albastru-închis, iar a treia – violet strălucitor.
— Grisha! a şoptit fata.
— Repede! a zis băiatul.
Într-o clipă, şi-au aruncat încălţările din picioare şi au luat-o la fugă pe hol, încercând să nu facă zgomot, apoi s-au strecurat prin salonul de muzică, pustiu la ora aceea, şi s-au pitit după o coloană a balconului de deasupra camerei de zi, unde îi plăcea Anei Kuya să primească musafiri.

8929