Titlu Dragoste si mandrie
Autor Lisa Kleypas
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Dragoste si mandrie

Nu răspunde, am rostit când am auzit telefonul fix din apartamentul nostru sunând. Poate că a fost o premoniţie sau paranoia, dar ceva din sunetul acela a tăiat adânc prin straturile de emoţii pozitive pe care le ţesusem în jurul meu. — Are prefix 281, mi-a spus Dane, iubitul meu, continuând să soteze tofu în tigaia în care tocmai pusese o cutie de sos din roşii organice. Dane era vegan, aşa că folosea proteine din soia în loc de carne de vită ca să prepare chili, iar asta era suficient cât să facă pe cineva născut în Texas să plângă de supărare. De dragul lui, însă, eu încercam să mă obişnuiesc cu felul acela de-a mânca. — Uită-te la număr, a continuat. Într-adevăr, prefixul era 281, deci ne suna cineva din Houston. Acele trei numere erau suficiente ca să-mi facă stomacul să se strângă. — E mama sau sora mea, am spus speriată. Lasă robotul să răspundă. Nu mai vorbisem cu niciuna dintre ele două de mai bine de doi ani. Telefonul a continuat să sune. Dane s-a oprit din amestecat feliile de legume în sosul din tigaie şi mi-a spus: — Nu poţi să fugi la nesfârşit de ceea ce te sperie. Nu le spui tu asta mereu cititorilor tăi? Scriam pentru revista „Vibe”, o publicaţie despre relaţii, sex şi cultură urbană. Rubrica mea se numea „Sfaturi de la o femeie independentă” şi îşi începuse existenţa ca o publicaţie studenţească pe care ajunseseră repede să o citească mulţi. După ce am absolvit facultatea, le-am propus celor de la „Vibe” să preiau rubrica, iar ei au fost de acord. Majoritatea sfaturilor mele erau publicate în revistă, dar trimiteam şi răspunsuri private celor care-mi cereau asta şi plăteau. Ca să-mi suplimentez veniturile, scriam din când în când într-o revistă pentru femei. — Nu fug de ce mă sperie, i-am răspuns lui Dane. Fug de rudele mele. Telefonul a sunat în continuare. — Ridică receptorul şi gata, Ella. Tu le spui mereu oamenilor să dea piept cu problemele pe care le au. — Da, dar prefer ca pe ale mele să le ignor şi să le las să putrezească. M-am apropiat de telefon şi am recunoscut numărul. — Dumnezeule, e mama! Ţârâitul a continuat. — Hai, m-a îndemnat Dane. Care-i cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla? M-am uitat la telefon cu teamă şi cu dezgust. — În treizeci de secunde ar putea să spună ceva care să mă facă să am nevoie de terapie pe termen nelimitat. Ţâââr. — Dacă nu afli ce vrea, mi-a spus Dane, o să te îngrijorezi toată noaptea din cauza asta. Am răsuflat cu zgomot şi am ridicat grăbită receptorul. — Alo? — Ella, e o urgenţă! Pentru mama mea, Candy Varner, totul era o urgenţă, îi plăcea să şocheze, să uimească, să exprime totul cât mai dramatic în relaţia cu noi, copiii ei, însă reuşise să ascundă asta de ochii lumii cu atâta pricepere, încât foarte puţini bănuiau ce se întâmpla în spatele uşilor închise. Ne ceruse să păstrăm aparenţa unei vieţi fericite de familie, iar eu şi Tara, sora mea, nici nu ne gândiserăm să-i încălcăm cuvântul. Din când în când, mama voia să interacţioneze cu noi, dar devenea curând iritată şi îşi pierdea răbdarea. Eu şi Tara am învăţat repede să căutăm semnele că dispoziţia ei se schimba. Eram ca nişte vânători de furtună, încercam să rămânem aproape, fără să ne lăsăm, totuşi, prinse de furia tornadei.

5505