Titlu Fata care a atins cerul
Autor Luca Di Fulvio
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Fata care a atins cerul

Carul de rahat, cum îi ziceau în cartierul dell’ Angello, trecea o dată pe săptămână. Lunea. În lunea aceea, după cinci zile de ploaie torenţială, carul de rahat înainta cu greu pe uliţa îngustă a Pescăriei, abia trecând, cu butucul roţilor zgâriind câteodată zidul caselor. Cei şase puşcăriaşi puşi înlănţuiţi în urma carului se afundau în noroi până la glezne şi icneau de efort, căznindu-se să scoată roţile din gropile în care se împotmoleau. Izmenele lor de lână proastă, grele şi găurite, erau năclăite până la vintre. În faţa carului mergeau alţi doi puşcăriaşi, legaţi cu lanţuri unul de altul, care trebuiau să adune găleţile pline de gunoaie şi de excremente din faţa porţilor caselor sau din curţi şi să le arunce în imensa troacă pusă în car. Pe cei opt puşcăriaşi îi controlau patru oşteni, doi în faţa şi doi în spatele puturoasei procesiuni. În spatele carului se adunase o mică ceată pestriţă, alcătuită mai mult din străini decât din romani, cum adesea se întâmpla în Cetatea Sfântă. Erau doi învăţaţi germani, cu cărţi grele la subraţ, trei maici cu glugi mari cu vârfuri ascuţite răsucite în sus, care înaintau cu capul plecat, un sarazin cu pielea ca alunele prăjite, doi soldaţi spanioli, cu pantalonii lor colanţi cu un picior — Li galben şi unul roşu, care păşeau cu ochii întredeschişi ca să-şi domolească durerea de cap, după ce-şi petrecuseră noaptea într-un han, şi care acum se grăbeau să ajungă pe unde erau încartiruiţi ca să nu fie declaraţi dezertori, şi mai era şi un indian, cu turban şi cu o cămilă care răgea, deranjată de frig, aflată în drum spre un circ de pe celălalt mal al Tibrului, şi un negustor evreu, pe care-l recunoşteai după bereta galbenă impusă de lege. Şi cu toţii, de-a valma, aveau pe chip o expresie dezgustată din cauza groaznicei duhori, care era din ce în ce mai rea pe măsură ce se apropiau de piaţa Sant’ Angelo în Pescheria, unde miasmei carului de rahat i se alătura cea a resturilor din piaţa de peşte, care putrezeau pe jos de şase zile. Când ajunseră în piaţă, lumea înghesuită trecu de carul de rahat şi se pierdu în micul Babei de personaje care umpleau Sant’ Angelo în Pescheria. Şi negustorul, al cărui nume era Şimon Baruch, iuţi pasul, uitându-se nervos în jur şi dezvăluind o fire temătoare. Încheiase o afacere foarte bună în piaţa de funii din apropiere, vânzând un număr mare de frânghii împletite care tocmai sosiseră la bordul unei ambarcaţiuni ancorate în portul Ripa Grande, şi reuşise să scoată toată suma în bani peşin în loc de obişnuitele cambii. Aşadar, înainta adus de spate, strângându-şi pe el mantaua cu amândouă mâinile, îngrijorat că săculeţul din piele, plin de monede, ar putea să-i fie furat pe străzile Romei.

2332