Titlu Ochi Albastri Parul Negru
Autor Marguerite Duras
Categorie Literatură universală
DOWNLOAD PDF
Ochi Albastri Parul Negru

Povestea ar avea ca punct central o seară de vară, spune actorul. Nici o boare de vânt. Prin sângeriul nopţii în cădere şi penumbra parcului, vedem hotelul Roches cu uşile şi ferestrele holului larg deschise către oraş. înăuntru, femei însoţite de copii vorbesc despre seara de vară - un lucru atât de rar, doar de trei sau patru ori într-un anotimp, şi nici măcar în fiecare an - de care trebuie să profiţi cât eşti în viaţă, fiindcă nu se ştie dacă Dumnezeu îţi va mai da ocazia să ai parte de atâta frumuseţe. Afară, pe terasa hotelului, bărbaţii. Se aud la fel de limpede ca şi femeile din hol. Aceleaşi discuţii despre verile petrecute pe plajele nordului. Glasurile sunt peste tot atât de liniştite şi imateriale vorbind despre frumuseţea nemaipomenită a serii de vară. Dintre cei ce privesc spectacolul din hol de peste drumul ce trece prin spatele hotelului, se desprinde un om. Traversează parcul apropiindu-se de o fereastră deschisă. Abia cu puţin timp înainte ca acesta să treacă strada, doar câteva secunde, ea, femeia din povestire, soseşte în hol. A intrat pe uşa dinspre parc. Când bărbatul ajunge la fereastră, ea deja se află acolo, la câţiva metri de el, printre celelalte femei. Din locul de unde stă, bărbatul, chiar de-ar fi vrut nu ar fi putut să-i vadă faţa; ea se întorsese spre uşa care dă spre plajă. E tânără. Poartă pantofi de tenis albi. I se vede trupul zvelt şi suplu, albeaţa pielii în această vară însorită, părul negru. Figura nu i s-ar putea vedea decât în conîre-jour, în lumina ferestrei care dă spre mare. E în şort alb. în jurul taliei, o eşarfă din mătase neagră, legată neglijent, în păr, o bentiţă de un albastru închis care ar trebui să te facă să presimţi culoarea albastră a ochilor ei nevăzuţi. Deodată, în hotel, cineva strigă un nume. Nu se ştie cine a strigat. Un nume cu o sonoritate ciudată, tulburătoare, format din vocala tânguită şi prelungită a unui a oriental tremurat între pereţii de sticlă ai unor consoane greu de recunoscut, poate un t sau un l. Glasul care strigă este atât de limpede şi strident, încât oamenii se opresc din vorbit şi aşteaptă un fel de explicaţie care nu va veni. La puţin timp după strigăt, prin acea uşă înspre care este aţintită privirea femeii, cea care dă către etajele hotelului, apare un tânăr străin. Un tânăr brunet cu ochi albaştri. Bărbatul străin se apropie de femeie. Ca şi ea, este tânăr. Ea la fel de înalt ca ea şi tot îmbrăcat în alb. Se opreşte. Pe ea o pierduse. Lumina răsfrântă de la terasă îi face ochii să pară înspăimântător de albaştri. Când se apropie de ea, îţi dai seama că e foarte bucuros că a regăsit- o, şi disperat că o va pierde din nou. Are tenul palid al amanţilor. Părul negru. Plânge. Nu se ştie cine a strigat acel cuvânt necunoscut, doar că ar fi fost auzit venind din adâncurile întunecate ale hotelului, de prin coridoare, de prin camere. în parc, de cum a apărut tânărul străin, bărbatul s-a apropiat de fereastra holului fără să-şi dea seama. Mâinile i s-au încleştat de pervazul ferestrei, par lipsite de viaţă, descompuse de efortul de a privi, de emoţia de a vedea.

4464