Titlu Prizoniera in Teheran
Autor Marina Nemat
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Prizoniera in Teheran

Potrivit unui vechi proverb persan, „oriunde ai merge, cerul are aceeaşi culoare”. Însă cerul canadian era foarte diferit de cel pe care mi-l aminteam din Iran. Era de un albastru mai închis şi părea nesfârşit, de parcă ar fi sfidat orizontul. Am sosit la aeroportul Pearson din Toronto pe 28 august 1991, într-o zi frumoasă, cu soare. Fratele meu ne aştepta. Soţul meu, băieţelul nostru de doi ani şi jumătate şi cu mine urma să locuim la el până când ne găseam un apartament. În ciuda faptului că nu-mi văzusem fratele de doisprezece ani – aveam paisprezece ani când a plecat în Canada –, l-am reperat imediat. Avea părul sur şi ceva mai rar, dar era înalt de doi metri şi capul i se legăna deasupra freamătului entuziast al mulţimii de oameni care aşteptau. Pe drumul de la aeroport, mă uitam pe geamul maşinii şi eram uimită de peisajul nesfârşit. Trecutul era depăşit şi era în interesul tuturor să-l las în urmă. Trebuia să ne facem o viaţă nouă în ţara asta străină care ne oferise adăpost când nu aveam unde să ne ducem. Trebuia să mă concentrez cu toate forţele pe supravieţuire. Trebuia să o fac pentru soţul şi băieţelul meu. Şi chiar ne-am făcut o viaţă nouă. Soţul meu şi-a găsit un loc de muncă bun, ni s-a născut şi al doilea băiat, iar eu mi-am luat carnet de conducere. În iulie 2000, la nouă ani după ce ne mutaserăm în Canada, ne-am cumpărat în sfârşit o casă cu cinci camere în afara oraşului Toronto şi am devenit mândri canadieni din clasa de mijloc. Aveam grijă de curtea din spatele casei, îi duceam pe băieţi la înot, la fotbal şi la lecţii de pian şi organizam grătare cu prietenii la noi acasă. Atunci am început să nu mai pot dormi. Totul a început cu frânturi de amintiri care mi se iveau în minte imediat ce mă culcam. Încercam să le îndepărtez, dar mă copleşeau, invadându-mi deopotrivă ceasurile din zi şi din noapte. Trecutul mă ajungea din urmă şi nu reuşeam să-l ţin la distanţă. Trebuia să-l înfrunt, altfel mi-aş fi pierdut minţile de tot. Din moment ce nu puteam să uit, poate că soluţia era să-mi amintesc. Am început să scriu despre perioada petrecută la Evin – bine-cunoscuta închisoare politică din Teheran –, despre tortură, durere, moarte şi despre toată suferinţa despre care nu fusesem în stare să vorbesc niciodată. Amintirile mi s-au transformat în cuvinte şi s-au eliberat din hibernarea indusă. Mă gândeam că, odată aşternute pe hârtie, aveam să mă simt mai bine. Dar nu a fost aşa. Aveam nevoie de mai mult. Nu puteam să păstrez manuscrisul ascuns întrun sertar din dormitor. Fusesem martoră la ceva şi trebuia să-mi spun povestea. Primul cititor a fost soţul meu. Nici el nu cunoştea amănuntele perioadei pe care am petrecut-o în închisoare. După ce i-am dat manuscrisul, l-a băgat sub pat, în partea lui, unde a rămas neatins timp de trei zile. Nu-mi găseam liniştea. Oare când o să-l citească? Oare o să înţeleagă? Oare o să mă ierte că nu i-am spus asemenea secrete? — De ce nu mi-ai spus mai devreme? m-a întrebat când l-a citit în cele din urmă. Eram căsătoriţi de şaptesprezece ani. — Am încercat, dar nu am putut… mă ierţi? i-am răspuns. — Nu am pentru ce să te iert. Mă ierţi tu pe mine? — Pentru ce? — Pentru că nu te-am întrebat nimic.

2550