Titlu Libelula
Autor Martin Page
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Libelula

Lordul Dalhousie muri trei ani mai târziu de o boală misterioasă fără a mai fi revăzut vreodată comitatul Cumbriei; mândru până la capăt de aportul său la egiptologie, fericit de a fi atins atâtea comori, în pofida vieţii-i scurtate, şi de a le fi scos la iveală pentru a le oferi posterităţii. Niciodată nu s-a gândit la adevărata minune pe care o scosese din uitare, aurul acela care nu strălucea, diamantul acela de culoarea cărnii. Poate că surâsul lui Fio călătorise înainte în picturi mai vechi, în frescele altor civilizaţii, de ce nu în picturile rupestre, dar nu rămăsese nici o urmă din el. Dacă ar exista un catalog subţirel al operelor ce conţin surâsul lui Fio, s-ar căuta zadarnic o logică a apariţiilor sale: apare în China, într-o acuarelă de Ma Yuan din secolul al Xffllea, la Whistler, în cea de-a treia versiune a Simfoniei sale în alb sau în portretul lui Madge O'Donoghue şi în Fetiţa în albastru a lui Modigliani. Pot trece secole fără ca el să se ivească, pentru a se naşte apoi de două ori în acelaşi an. Fotografia unei tinere din Rezistenţă căreia un ofiţer nazist îi trece ştreangul de gât este ultima urmă a surâsului lui Fio înainte de ecloziunea lui pe chipul proprietarei sale legitime. Nu e de mirare că nici un istoric de artă nu a remarcat genealogia surâsului lui Fio: e nevoie să îl cunoşti spre a-1 vedea, trebuie să îl iubeşti ca să îl descoperi. La 9 mai 1980, surâsul lui Fio trecu prin colul uterin al mamei sale. Era un surâs abia format, parcă prematur, şi fără îndoială că neîncrezătorii şi cei săraci cu duhul nu l-ar fi omologat. Surâsul lui Fio se îmblânzea cu privirea, nu apărea decât în anumite fărâme ale unei lumini rare, în vălul unei semiobscurităţi, în acele momente care nu trăiesc în nici o secundă şi în ochii acelora care-şi rostesc ultimele cuvinte. Buzele-i subţiri şi palide ca ale unui orizont anemic nu se potriveau cu pletele-i roşcate; abia se mişcau, chiar când Fio vorbea; dar surâsul era întotdeauna acolo, foarte prezent. Devenea strălucitor dacă îl intuiai, era sublim pentru cei care aveau imaginaţia necesară spre a-1 vedea aşa pe chipul acela banal. Nu s-ar fi putut spune dacă surâsul era punctul de plecare sau de sosire al ironiei ce strălucea dinspre Fio. Era o ironie dulce ca un cuţit a cărui lamă ar fi o petală de trandafir. Dacă morţii ar fi capabili să surâdă, atunci ar surâde astfel. Pe 18 decembrie, la orele optsprezece şi treisprezece, soarele nu apăruse încă, dar timpul nu rămăsese inactiv. Ploua de la începutul zilei; odată cu rouă, ploua pe străzile gri şi desfundate, pe acoperişurile gri, verzi şinclinate; ploua pe părul gri, rar, brun, lung, scurt, al trecătorilor; pe umbrelele, pe acoperişurile maşinilor şi pe căştile motocicliştilor; ploua peste porumbeii în zbor şi peste cerşetorii adormiţi; peste ziarele care ieşeau de sub streşinile chioşcurilor, în gulerele muncitorilor grăbiţi, peste lentilele ochelarilor, peste ghiozdanele şcolarilor. Plouase şi peste Fio şi, cum nu credea în umbrele, era îmbrăcată în întregime în apă. Deschisese uşa imobilului unde locuia; aversa nu se oprise. După ce-şi aruncase paltonul verde-mlaş-tină pe un scaun şi puloverul bleumarin, în colţul cu rufe murdare al camerei, se descoperi şezând cu picioarele încrucişate pe canapea. Nu avu curajul să îşi usuce părul; voia să îl spele ceva mai târziu, observând că vremii îi plăcea să plouă mai ales când avea ea părul uns; şi apoi, era bucuroasă să deţină o probă a evenimentului meteorologic care continua dincolo de fereastra salonului. Roşul canapelei profită de câţiva picuri. Cu un prosop de baie, îşi îndepărtă stofele apoase de pe piele şi de pe veşminte, dar firele ploii erau ţesute atât de fin, încât se amestecară şi mai mult. Fio îşi şterse mâinile pe maioul alb, se ridică, traversă salonul, apucă mânerul frigiderului, dar, în ultima clipă, nu-1 deschise. îşi retrase mâna dreaptă de pe mânerul de aluminiu, presimţind că avea să o ardă. înlănţuirea fusese prea fără cusur, începea să facă lucrurile atât de mecanic încât nu îşi mai amintea de realizarea lor. Frigiderul îi prevedea gesturile. Obiectele învaţă felul cum le apucăm, sfârşesc prin a-i cunoaşte pe cei ce cred a le stăpâni. Vasele erau spălate, ceaiul i se odihnea, aburind lângă canapea, dar nu se revedea făcând toate astea. Viaţa de fiecare zi făcuse muşchi. Tot antrenându-se, micile probe olimpice de fiecare zi deveniseră mai uşoare. Fio nu voia să-şi lase cotidianul să devină atât de musculos încât orele să-i treacă de parcă ar fi secunde; se temea de această eficacitate unsă, care nimiceşte conştiinţa că faci lucrurile. Câteodată, îi folosea torpoarea asta, când era tristă, dar cunoştea pericolul pe care îl reprezintă drogul repetiţiei, îşi coborî mâna dreaptă pentru a ucide obişnuinţa şi deschise frigiderul cu mâna stângă. Frigiderul mârâi, nemulţumit de această eschivă. Frigul se lipi de faţa lui Fio în tuşe mici din-tr-o pensulă glaciară. Iaurtul pe care îl alesese căzu pe jos. Neîndemânarea o linişti. Ridică vasul deformat, luă o linguriţă şi reveni să se aşeze pe canapea.

4635