Titlu Invitatie la vals
Autor Mihail Drumes
Categorie Literatura română
DOWNLOAD PDF
Invitatie la vals

Totul s-a sfîrşit: nu-mi rămîne decît să mă sinucid. Sînt ferm convins că orice aş face de aici înainte nu rezolv nimic. Aşa că, neavînd încotro, mă văd silit să-mi plec steagul în faţa morţii. Sinuciderea se dovedeşte a fi un imperativ peste înţelegerea şi voinţa mea, un imperativ aş zice organic ― împotriva căruia orice rezistenţă pare lipsită de sens, ridicolă chiar. Nu exagerez deloc; în mine e viu numai un singur gînd: acela de a muri. În faţa lui, celelalte gînduri au amuţit, paralizate de înfricoşata lui atotputernicie. Niciodată n-a fost în mintea mea atîta rînduială cuminte, pentru că nu mi s-a întîmplat să făptu-iesc ceva cu acordul atît de unanim al gîndurilor. Mereu m-am izbit de împotriviri dîrze sau în cel mai bun caz de îndoieli, reticenţe sau ezitări... Ce s-a întîmplat? Piaza rea, care m-a păscut din leagăn, sădind în mine buruiana trufiei, a fost germenul nenorocirilor de mai târziu? Sau eu însumi mi-am creat orbeşte, de-a lungul anilor, situaţiile nefaste care m-au îmbrîncit în coasta morţii? Nu ştiu, nu-mi dau seama... Ceea ce ştiu e că mîna destinului a aruncat cu o savantă preciziune, un laţ, care mi s-a strîns concentric în jurul gîtului, şi samt cum mă sugrumă. Dar de-acum încolo, ce-mi pasă? Navighez pe apele resemnării şi ştiu foarte bine încotro mă duce corabia neagră. Doamne, ce frică-mi era odinioară de lumea umbrelor! Mă zguduiau spaime teribile, nu era chip să văd un mort fără să mi se zbîrlească părul. Acum această împărăţie subpămînteană mi-a devenit dragă. ("Dragă" e o exagerare, mai degrabă "suportabilă".) Şi aşa-zisa unanimitate a gîndurilor de care vorbeam mai sus e tot o exagerare, însă prea mică, aproape neglijabilă. Pentru că mereu înregistrez opoziţii lăuntrice, mereu . ascult glasuri care mă cheamă înapoi la viaţă. Dar sînt atît de şovăielnice şi firave că nici n-ar trebui să le pomenesc. Aşa am auzit-o pe mama (obsesia ei încă persistă), pe soţia mea, Cecilia, şi pe alţi emisari ai fiinţei mele aflate în primejdie. Tuturor leram deschis poarta auzului, dar am rămas surd cînd era vorba de îndemnuri, poveţi ori mustrări. Ţărmul lumii pe care l-am părăsit e mult prea departe şi chiar dacă m-ar ademeni calea întoarsă tot degeaba-i: nu mai am putere să vreau. Adineauri mi-a făcut o vizită imaginară fostul meu profesor de la facultate, Ion Tîrnoveanu, decedat anul trecut. Era titularul catedrei pe care o ocup eu astăzi. I-am oferit un scaun să şadă ― acelaşi scaun pe care mă poftea să mă aşez ori de cîte ori veneam la el. Mă preţuia acest venerabil savant cu faimă europeană, doctor honoris causa al cîtorva universităţi apusene, şi această preţuire mi-a crescut aripi şi mi-a înlesnit biruinţa. Cum i-aş fi îmbrăţişat umbra pe care o simţeam prezentă în cancelarie şi în sălile de cursuri ca şi cînd s-ar fi aflat încă în funcţiune. Am stat mult de vorbă. Cea dintîi frază care a precedat discuţia a fost: "Tudor Petrican, ştii cît te preţuiesc; dumneata eşti cel mai inteligent student din toate seriile pe care le-am avut în ultimii treizeci de ani." (Odinioară îmi mai spusese asta de două sau de trei ori.) M-a descusut ce-i cu mine? Mă frămîntă probleme atît de grave şi de nerezolvat încît trebuie să (recurg la un act deznădăjduit? Dar ― conchidea ― e o nebunie să mă sinucid în primăvara vieţii? (Avea expresii de-astea, uzate). Se sinucide cineva ajuns în vîrful piramidei sociale după oe a găsit cheia care descuie uşa tuturor demnităţilor şi onorurilor? Nu, niciodată! Ce face în schimb? Luptă! Luptă! Luptă! Din clipa cînd nu onai ţine la viaţă are toate şansele să devină erou. Numai că eroismul de acest gen s-a stins astăzi din lipsă de idealuri. A mai spus că, întorcînd spatele vieţii şi bunurilor ei cînd aş fi putut să mă bucur din plin de ele, înseamnă că atentez odios împotriva propriei mele persoane. Banalităţi, locuri comune, vorbe de clacă! Unde era elocinţa care mă entuziasmase cîndva? Frazele maestrului sunau calp de astădată, le lipseau căldura şi forţa. Ce rost ar fi avut să-i înşir tot ce s-a întîmplat, că am răpus viaţa unei femei, că această femeie era unica mea iubită şi că modul inedit cum am ucis-o m-a scăpat de rigorile legii penale, dar conştiinţa ― tribunalul meu suprem ― nu putea trece cu vederea acest lucru şi m-a condamnat la pedeapsa capitală... Nu, nu-i adevărat! Mint! M-am lăsat ademenit de o idee justiţiară. Nici vorbă n-ar fi de autopedepsire şi de aşa-zisele imperative ale conştiinţei dacă n-aş iubi pe această femeie. Acum o iubesc mai mult, necuprins mai mult decît atunci cînd trăia. Şi fiindcă m-a chemat, sînt gata să mă duc la ea. Ştiu, i-e frică şi n-o las singură. Amîndoi înfruntăm mai bine veşnicia! ...Am pomenit mai sus de un fost profesor (căruia i-am pus în gură vorbele mele), de o femeie necunoscută care a fost iubita mea, de o crimă bizară care nu intră în prevederile codului penal şi de iminenţa sinuciderii mele.

17701