Titlu Scrisoare de dragoste
Autor Mihail Drumes
Categorie Literatura română
DOWNLOAD PDF
Scrisoare de dragoste

Tata şi mama erau înv tori în ăţă comuna Apelevii din judeţul Romanaţi. Părinţii lor au fost tot învăţători. Şi chiar bunicul dinspre partea mamei. Cobor, aşadar, din trei generaţii de dascăli. Dacă trăia tata, poate ajungeam şi eu învăţător. A murit în războiul din 1916. Mama şi cu mine, rămaşi sub ocupaţia nemţească, am dus-o tare greu. Eu abia terminasem patru clase la Şcoala Normală din Craiova. Ea, deşi n-are nici patruzeci de ani, s-a gârbovit, arată ca o femeie bătrână. Suferă de inimă, de stomac, de plămâni. Vai de zilele ei! Parcă toate bolile şi-au dat întâlnire în trupul ei firav! Vestea că tata s-a stins în Moldova a fost o lovitură de măciucă drept în moalele capului. Şi, ca o culme a nenorocirii, mai trebuie să răbdăm şi de foame. Leafa nu primeşte de nicăieri, şcoala au transformat-o în cazarmă pentru ocupanţii nemţi. Noroc că oamenii din sat ne mai întind o mână de ajutor, fiecare după putere. Dar nici ei n-au de unde. Odată, ţin minte, o săptămână întreagă ne-am hrănit cu pâine făcută din tărâţe. Până atunci, habar n-aveam că se poate face pâine din tărâţe. Nu numai noi, ci toată lumea din sat o ducea greu. Doar o singură făptură a dat grijile la spate: boieroaica Elencu. O cheamă, de fapt, Elena. Nu ştiu nici până acum de ce sătenii îi spun Elencu. Nu locuieşte chiar la Apelevii, - 6 - are conacul ceva mai departe, la vreo trei kilometri de sat. B rbatul ei, Barbu Apelevianu, ă s-a refugiat în Moldova, la Iaşi, cu fetiţa, singura odraslă a familiei. Boieroaica nu şi nu, că ea nu pleacă prin străini cu cortul, că nu-şi lasă averea vraişte pe mâna slugilor, să se aleagă praful şi pulberea de bunuri. A rămas pe loc, neclintită, să ţină piept urgiei. Ştie germana de când era mică, de la dădaca ei, şi o să se-nţeleagă cu nemţii, că doar sunt popor civilizat. E aprigă şi nu-mi dau seama de ce în mintea mea o asemuiesc mereu cu vestita Doamnă Chiajna. În tot timpul restriştei, are cartiruiţi la conac ofiţeri fie germani, fie austrieci, aşa că jocurile de cărţi, seratele şi petrecerile se ţin lanţ. Trimis de mama, mă duceam uneori la „curte” după alimente. Boieroaica, ce-i drept, porunceşte câteodată argaţilor să-mi umple traista cu faină ori mălai, ca să nu murim de foame, dar mă izgoneşte, în cele din urmă. O fi fost supărată, probabil i se întâmplase ceva. Strigă la mine, ca scoasă din minţi: ― Isprăveşte odată cu cerşetoria! Dacă te mai prind pe-aici, îţi rup picioarele, pui de năpârcă!... Şi le porunceşte slugilor să nu mă mai lase să intru la curte. ― Lăsaţi, că nu mai vin, îi spun, săgetând-o crunt din ochi. Ruşinat până în măduva oaselor că fusesem izgonit şi, mai ales, că mă făcuse pui de năpârcă mă rog, de ce pui de năpârcă? -, fac calea-ntoarsă. Când dau să ies pe poartă, întorc duşmănos capul şi scuip spre castel. Nu ştiu dacă a observat gestul. Mă bucuram dacă îl observa. Uriaşa clădire cu zeci de odăi şi saloane, să tot zbori cu avionul prin ele, parcă tresare zgâlţâită sub puterea dispreţului meu. Cui i-ar fi trăsnit prin minte că acest conac va deveni, cândva, al meu? O, cât de ciudate sunt căile vieţii!

9240