Titlu Accidentul si Orasul cu salcami
Autor MIHAIL SEBASTIAN
Categorie Literatura română
DOWNLOAD PDF
Accidentul si Orasul cu salcami

CÂND, ÎNTR-UNA DIN ULTIMELE
zile ale acelui februarie cu soare, Adriana, întoarsă la prânz
de la şcoală, se opri în prag şi spuse că “nu se simte bine”,
doamna Dunea înţelese că ceva neobişnuit se întâmplă cu
fata ei.
Nu o durea nimic. Era doar palidă şi îşi simţea ochii
calzi.
Încercă a doua zi să se ducă la şcoală, dar se întoarse
din stradă, se uită o clipă spre maică-sa, rămasă în poartă
s-o petreacă, şi fugi repede pe lângă ea, până în casă, să
plângă pe coada pianului deschis.
Era bolnavă? Medicina domestică a familiei Dunea
rămânea dezarmată în faţa acestei paciente fără dureri şi
fără glas.
— Adriana, spune mamei ce te doare.
Nu ştia. Era soarele de primăvară, prea curând venită?
Era lumina dublă a dimineţii şi a zăpezii? Era mirosul
acela putred şi nou, a două anotimpuri ce se întâlneau?
Nu ştia. Toate acestea sau poate altele, mai confuze, o
ameţeau. Pasul ei, de obicei mic şi ferm, se deschidea acum
leneş, înăbuşit în covoare, şi împiedicat parcă de o trenă
imaginară, în scoborârea unei scări enorme. Adriana căută
în registrul modest al cunoştinţelor ei literare o imagine şi o
Mihail Sebastian
6
găsi: o infantă care se stinge de tuberculoză şi singurătate,
purtându-şi rochia de paradă în sala tronului, pustie.
Chemat din oraş, domnul Iuliu Dunea, care nu le
cunoştea pe eroinele fetei lui, o întrebă părinteşte dacă nu
cumva îi e deranjat stomacul. Nedelicateţă la care fata
răspunse cu un hohot de plâns, aruncându-se în braţele
mamei, care tocmai intra pe uşă. Părinţii se întrebară din
ochi, peste capul aplecat cu disperare între ei, şi nu găsiră
nici unul răspunsul aşteptat. O clipă plânsul Adrianei
stărui, mai domol, şi înduioşat de propria lui tragedie, în
odaie…
Prudent, domnul Dunea reteză scurt scena, bunul lui
simţ neîngăduindu-i să accepte în locul unei dureri de cap
sau de picioare, pe care ar fi înţeles-o, o criză de lacrimi din
senin.
— Prostii, zise. Am să trimit doctorul.
…Spre seară, cu ziua care se ducea, exasperarea
Adrianei scăzu. Se culcase şi – în aşternut, la acea oră
neobişnuită – avu o senzaţie de moleşeală, de maladie
uşoară, de convalescenţă, senzaţie care îi amintea anumite
seri de vacanţă, anumite ceasuri petrecute în curte, pe
şezlong, în aşteptarea somnului care întârzia.
Îi întinse doctorului o mână moale şi surâse. El o păstră
în mâna lui şi îşi consultă cu destulă neglijenţă
ceasornicul, numărând bătăile pulsului. Nu era dispus săşi
ia în serios bolnava, dar deveni atent când îi văzu trupul
gol. Era al unui copil şi avea totuşi în liniile lui drepte o
ciudată trăsătură de asimetrie şi destindere. Pieptul acela
de băiat abia mai răsărit se rotunjea uşor în jurul celor
două puncte roşii şi avea în mişcarea regulată a respiraţiei
o înălţare aproape voluptuoasă de sân. Dacă Adriana n-ar
fi ţinut cu îndărătnicie plapuma mai

1335