Titlu Nostalgia
Autor Mircea Cartarescu
Categorie Literatura română
DOWNLOAD PDF
Nostalgia

Notez aici (pentru ce?) aceste versuri din Eliot. În orice caz nu ca posibil motto pentru vreuna din cărţile mele, pentru că n-am să mai scriu niciodată nimic. Iar dacă totuşi scriu rîndurile astea, nu le consider nici pe departe literatură. Am scris destulă literatură, vreme de vreo şaizeci de ani nu am făcut decît asta, dar să-mi îngădui acum, la sfîrşitul sfîrşitului, un moment de luciditate: tot ce am scris după vîrsta de treizeci de ani nu a fost decît o penibilă impostura. Sînt sătul să mai scriu fără speranţa că mă voi putea vreodată depăşi, că voi putea să-mi sar peste umbră. E drept, pînă la un punct am fost cinstit cu mine, în singurul fel posibil pentru un artist, adică am vrut să spun despre mine totul, absolut totul. Dar cu atît mai amară a fost iluzia, căci literatura nu e mijlocul potrivit prin care poţi spune ceva cît de cît real despre tine. De la primele rînduri pe care le aşterni pe pagina, în mîna care ţine stiloul intră, ca într-o mănuşă, o mînă străină, batjocoritoare, iar imaginea ta în oglinda paginii fuge în toate părţile ca argintul viu, aşa încît din bobitele lui deformante se încheagă Păianjenul sau Viermele sau Famenul sau Unicornul sau Zeul, cînd de fapt tu ai vrut să vorbeşti pur şi simplu despre tine. Literatura e teratologie. De cîtiva ani buni dorm agitat şi visez un bătrîn care înnebuneşte de singurătate. Doar visul mă mai reflectă realist. Mă trezesc plîngînd de singurătate, chiar şi cînd ziua mă simt bine printre prietenii care îmi mai trăiesc. Nu-mi mai pot suporta viaţa, iar faptul că azi sau mîine voi intra în moartea fără sfîrşit mă face să încerc să gîndesc. De asta, pentru că trebuie să gîndesc, aşa cum cel aruncat în labirint trebuie să caute o ieşire printre pereţii mînjiţi cu baligă, chiar şi prin gaura şobolanului, numai din acest motiv mai scriu rândurile astea. Nu propriu-zis ca să (îmi) demonstrez că există Dumnezeu. Din păcate nu am fost niciodată, cu toate eforturile mele, credincios, nu am avut crize de îndoială sau tăgadă. Poate că ar fi fost mai bine să fiu, pentru că scrisul cere dramă şi drama se naşte din lupta chinuitoare între speranţă şi deznădejde, unde credinţa are un rol, îmi închipui, esenţial. În tinereţea mea, jumătate din scriitori se converteau, iar jumătate îşi pierdeau credinţa, ceea ce pentru literatura lor avea cam aceleaşi efecte. Cît îi invidiam pentru focul pe care demonii lor îl aţîţau sub căldările în care huzureau ca artişti! Şi iată-mă acum în ungherul meu, un ghem de zdrenţe şi zgîrciuri, pe a cărui minte sau inimă sau credinţă nu ar paria nimeni, pentru că mie nu are ce să mi se mai ia. Zac aici, în fotoliu, terifiat de gîndul că afară nu mai există nimic, decît o noapte solidă ca un infinit sloi de smoală, o ceaţă neagră care a mîncat încet, pe măsură ce am înaintat în vîrstă, oraşe, case, străzi, feţe. Singurul soare din univers pare să fi rămas becul veiozei, iar singurul lucru luminat de el - o faţă smochinită de moşneag.

7135