Titlu Maitreyi
Autor Mircea Eliade
Categorie Literatura română
DOWNLOAD PDF
Maitreyi

Am şovăit atîta în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă cînd am întîlnit-o pe Maitreyi. În însemnările mele din acel an n-am găsit nimic. Numele ei apare acolo mult mai tîrziu, după ce am ieşit din sanatoriu şi a trebuit să mă mut în casa inginerului Narendra Sen, în cartierul Bhowanipore. Dar aceasta s-a întîmplat în 1929, iar eu întîlnisem pe Maitreyi cu cel puţin zece luni mai înainte. Şi dacă sufăr oarecum începînd această povestire, e tocmai pentru că nu ştiu cum să evoc figura ei de-atunci şi nu pot retrăi aievea mirarea mea, nesiguranţa şi turburarea celor dintîi lntîlniri. Îmi amintesc foarte vag că, văzînd-o o dată în maşină, aşteptînd în faţa lui "Oxford Book Stationary" ― în timp ce eu şi tatăl ei, inginerul, alegeam cărţi pentru vacanţele de Crăciun ― am avut o ciudată tresărire, urmată de un foarte surprinzător dispreţ. Mi se părea urîtă ― cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrînte, cu sînii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Cînd i-am fost prezentat şi şi-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată braţul întreg gol şi m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit pînă atunci, s-ar fi spus de lut şi de ceară. Pe atunci locuiam încă în Wellesle'y Street, la Ripon Mansion, şi vecinul meu de cameră era Harold Carr, impiegat la "Army and Navy Stores", a cărui tovărăşie o cultivam, pentru că avea o sumă de familii prietene în Calcutta, unde îmi petreceam şi eu serile şi cu ale căror fete ieşeam săptămînal la dancinguri. Acestui Harold încercai să-i descriu ― mai mult pentru lămurirea mea decît a lui ― braţul gol al Maitreyiei şi straniul acelui galben întunecat atît de turburător, atît de puţin feminin, de parcă ar fi fost mai mult al unei zeiţe sau al unei cadre decît al unei indiene. Harold se bărbierea în oglinda cu picior de pe măsuţa lui. Văd şi acum scene: ceştile cu ceai, pijamaua lui mauve mînjită cu cremă de ghete (a bătut sîngeros pe boy pentru întâmplarea aceasta, deşi o murdărise chiar el, cînd se întorsese într-o noapte beat de la balul Y.M.C.A.), nişte gologani de nichel pe patul desfăcut şi eu încercînd zadarnic să-mi desfund pipa cu un sul de hîrtie, pe care îl răsuceam pînă ce se subţia ca un chibrit. ― Nu zău, Allan, cum de-ţi poate plăcea ţie o bengaleză? Sunt dezgustătoare. M-am născut aici, în India, şi le cunosc mai bine decît tine. Sunt murdare, crede-mă. Şi apoi, nu e nimic de făcut, nici dragoste. Fata aceea n-are să-ţi întindă niciodată mîna... Ascultam toate acestea cu o nespusă desfătare, deşi Harold nu înţelesese nimic din cele ce îi spusesem eu şi credea că, dacă vorbesc de braţul unei fete, mă şi gîndesc la dragoste. Dar e ciudat cît de mult îmi place să aud vorbindu-se de rău de cei pe care îi iubesc sau de care mă simt aproape, sau care îmi sunt prieteni. Cînd iubesc cu adevărat pe cineva, îmi place să ascult lumea bîrfindu-l; asta îmi verifică oarecum anumite procese obscure ale conştiinţei mele, pe care nu le pricep şi de care nu-mi place să-mi aduc aminte. S-ar spune că, paralel cu pasiunea sau interesul meu sincer faţă de cineva, creşte şi o pasiune vrăjmaşe, care cere suprimarea, alterarea, detronarea celei dîntîi. Nu ştiu. Dar surprinzîndu-mă plăcut impresionat de critica idioată pe care Harold ― prost şi fanatic ca orice eurasian ― o făcea femeilor bengaleze, mi-am dat îndată seama că ceva mai adînc leagă încă amintirea Maitreiyiei de gîndurile sau dorurile mele. Lucrul acesta m-a amuzat şi m-a turburat totdeodată. Am trecut în odaia mea, încercînd automat să-mi desfund pipa. Nu ştiu ce-am mai făcut după aceea, pentru că întîmplarea nu se află notată în jurnalul meu de-atunci, şi nu mi-am adus aminte de ea decît cu prilejul coroniţei de iasomiei a că poveste am s-o scriu eu mai departe, în acest caiet. Mă aflam, atunci, la începutul carierei mele în India. Venisem cu o sumă de superstiţii, eram membru în "Rotary Club", foarte mîndru de cetăţenia şi descendenţa mea continentală, citeam mult despre fizica matematică (deşi În adolescenţă visasem să mă fac misionar) şi scriam aproape zilnic în jurnal. După ce am predat reprezentanţa locală a uzinelor "Noel and Noel" şi fusesem angajat pentru desen tehnic la noua societate de canalizare a deltei, am cunoscut de mai aproape pe Narendra Sen (care de pe atunci încă era foarte cunoscut şi respectat în Calcutta, fiind cei dintîi inginer laureat din Edinburgh), şi viaţa mea a început să se schimbe. Cîştigam mai puţin acum, dar îmi plăcea munca. Nu eram nevoit să mă coc în birourile din Clive Street, să semnez şi să descifrez hîrtii şi să mă îmbăt în fiecare seară de vară ca să mă feresc de neurastenia. Eram plecat la fiecare două-trei săptămîni, aveam iniţiativa lucrărilor din Tarnluk, şi creştea inima în mine cînd vedeam construcţia înălţîndu-se de cîte ori trebuia să vin de la centru şi să lucrez pe teren. Lunile acelea au fost, într-adevăr, fericite pentru mine, căci plecam în zori cu expresul Howrah-Madras şi ajungeam înainte de prînz pe şantier. Mi-au plăcut întotdeauna călătoriile în colonii. În India, cele în clasa I sunt chiar o adevărată vacanţă. Gara o simţeam prietenă de cîte ori scoboram din taxi şi alergam vioi pe peron, cu casca maron trasă bine pe ochi, cu servitorul după mine, cu cinci reviste ilustrate subsuoară şi două cutii de tutun "Capstan" în mîini (căci fumam mult la Tamluk şi, de cîte ori treceam prin faţa tutungeriei din Howrah, mi se părea că nu cumpărasem destul "Capstan", iar amintirea unei nopţi fără tutun de pipă, silit să fumez mahorcă lucrătorilor, mă înfiora). Nu intram niciodată în vorbă cu vecinii mei de compartiment, nu-mi plăceau acei harasahib cu studii mediocre la Oxford, nici tinerii cu romane poliţiste în buzunări, nici indienii bogaţi, care învăţaseră să călătorească în clasa I, dar încă nu învăţaseră cum săşi poarte vestonul şi cum să se scobească în dinţi. Priveam pe fereastră dropiile Bengalului ― niciodată cîntate, niciodată plînse ― şi rămîneam apoi mut faţă de mine, fără să-mi spun nimic, fără să-mi cer nimic.

3779