Titlu EXTREME
Autor Nicolae Cornescian
Categorie Literatura română
DOWNLOAD PDF
EXTREME

Sunt aici. Mi se spune că aici e casa mea. Femeia de treizeci şi patru de ani e soţia mea, iar fata de paisprezece ani e tocmai fiica mea. Aşa mi se spune. Încerc să cred, dar nu pot vorbi la trecut. Încerc, pentru că în mintea mea există cuvântul „probabil”. Şi poate că au dreptate. Cu toţii. Începând cu doctorul şi terminând cu cele două femei. Nu putem contesta ceea ce nu cunoaştem. Nu mă opun îndemnurilor, dar îmi e destul de greu să accept tot ce mi se cere şi se descrie cu lux de amănunte. Mă simt ca şi cum aş fi personajul propriilor scrieri. Trebuie să suport totul, să respect subiectul şi să nu încerc să mă abat de la cursul prescris de forţele nevăzute, necunoscute. Sunt nişte voci care îmi îndrumă paşii, îmi dictează destinul. Spun când să mă opresc şi când am dreptul să părăsesc spaţiul dintre aceste ziduri. Evident, doar în compania fetei care mai mereu îmi etalează tot felul de întâmplări, ce par doar nişte fragmente, întâlnite în cărţile pe care încă nu reuşisem să le citesc. Fata e fiica mea. Lara pare un copil deosebit, răbdător, agreabil. În timp ce traversăm strada, mă ţine de mână şi, aproape după fiecare frază, adaugă cuvântul „tată”. Aproape că nici nu o ascult. Mă concentrez asupra drumului. În imaginar, creionez hărţile pe care ulterior, în secret, le desenez pe foile eXtreme 5 6 Nicolae Cornescian maculatorului găsit în camera copilei. Cel mai straniu e faptul că atunci când sunt chemat, de multe ori uit să răspund. Încă nu m-am obişnuit cu propriul nume. Chiar şi spaţiul înconjurător de multe ori îmi apare ca un desen fad, în care desluşesc doar câteva elemente disparate. Copacii din parc arată ca nişte tuburi de plastic, crestate în partea superioară, căpătând tente cenuşii, împestriţate cu mici puncte de un verde pal. Mi se pare că străzile lăturalnice mai mereu primesc alte denumiri şi îşi schimbă chiar şi distanţele dintre ele. Nimic, absolut nimic din tot ce ar trebui să desemneze spaţiul existenţei mele nu mi se poate fixa în memorie ca ceva statornic, ceva ce nici nu ar trebui să depun vreun efort ca să pot recunoaşte. Totul, absolut totul îl definesc drept incertitudine. Ambianţa se schimbă atât de des, încât mă face să cred că am devenit prizonierul eternei halucinaţii. În ciuda acestor năzăriri, mă simt în stare să iniţiez acţiuni ce necesită un grad ridicat de atenţie şi solicitudine. Cel puţin, la nivel mintal. Mă văd pornind în lungi călătorii. Cu riscul de a rătăci, ştiu că mă pot bizui pe propriile instincte. Există ceva mult mai puternic decât raţiunea. Există subconştientul care, precum o peliculă decolorată, păstrează frânturi de imagini necunoscute, rămase dintr-o altă viaţă, hărţi la care s-ar putea recurge în situaţii extreme.

1509