Titlu Istoria Iubirii
Autor Nicole Krauss
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Istoria Iubirii

Ultimele cuvinte din lume când or să-mi scrie necrologul. Mâine. Sau poimâine. O să sune aşa: LEO GURSKY CĂRUIA II SUPRAVIEŢUIEŞTE UN APARTAMENT PLIN DE CĂCAT. Mă mir că n-am fost îngropat de viu. Locuinţa e minusculă. Trebuie să mă străduiesc să păstrez o trecere liberă între pat şi toaletă, între toaletă şi masa din bucătărie, între masa din bucătărie şi uşa de la intrare. Dacă aş vrea să merg direct de la toaletă la uşa de la intrare ar fi imposibil, nu pot ajunge acolo decât ocolind masa din bucătărie. Îmi place sămi imaginez patul ca fiind a patra bază de pe un teren de baseball, toaleta fiind prima bază, masa de bucătărie, a doua, şi uşa de la intrare, a treia: dacă aud soneria în timp ce zac în pat, trebuie să ocolesc toaleta şi apoi masa din bucătărie ca să pot ajunge la uşă. Şi, dacă se întâmplă să fie Bruno, îi deschid fără să scot o vorbă şi pe urmă ţuşti îndărăt în pat, cu larma spectatorilor invizibili vuindu-mi în urechi. De multe ori mă întreb cine o să fie ultima persoană care o să mă vadă în viaţă. Dacă ar fi să fac un rămăşag, aş paria pe băiatul care-mi livrează mâncarea de la restaurantul chinezesc. Patru seri din şapte comand mâncare acasă. Şi de câte ori vine băiatul, fac un circ întreg până îmi găsesc portofelul. El stă în uşă, ţinând în mâini punga unsuroasă, în timp ce eu mă întreb dacă asta-i noaptea în care o să-mi termin de mâncat pacheţelul de primăvară, o să mă culc în pat şi o să am o criză de inimă în somn. Ţin mult să mă fac văzut. Uneori, când ies în oraş, cumpăr un suc, chiar dacă nu mi-e sete. Dacă în prăvălie e lume multă, merg până acolo încât fac sămi cadă mărunţişul pe jos, monedele răspândindu-se în toate direcţiile. Mă las în genunchi. E un efort mare pentru mine să mă las în genunchi şi unul şi mai mare să mă ridic. Şi totuşi. Poate că par idiot. Sunt în stare să mă duc la magazinul de încălţăminte Athlete's Foot şi să întreb: — Ce pantofi sport aveţi? Vânzătorul mă măsoară din creştet până-n tălpi, ca pe boşorogul ţicnit care sunt, şi mă îndreaptă spre raftul cu unica pereche de pantofi Rockport pe care o au, ceva de un alb turbat. — Nu, răspund eu, din ăştia mai am. După care îmi fac drum spre rafturile cu Reebok, aleg ceva care nici nu seamănă a pantof, mai curând o gheată impermeabilă, şi întreb dacă au măsura 40. Puştiul se uită la mine, de astă dată cu mai multă atenţie. Mă măsoară din nou cu o privire lungă şi severă. — Măsura 40, repet şi înşfac pantoful legat. Băiatul clatină din cap şi se duce în spate să caute şi, până să se întoarcă, eu îmi scot ciorapii, îmi suflec crăcii pantalonilor şi mă uit la cele două beţe decrepite, picioarele mele; trece un minut stânjenitor până să înţeleagă că aştept să mă încalţe cu pantofii. De cumpărat, nu cumpăr niciodată. Tot ce doresc este să nu mor într-o zi în care nu m-a văzut nimeni. Acum câteva luni am dat peste un anunţ într-un ziar. Zicea: SE CAUTĂ MODELE DE NUD PENTRU O ŞCOALĂ DE DESEN. 15 DOLARI ORA. Părea prea frumos ca să fie adevărat. Să se uite atâta lume la mine! Atâţia oameni! Am format numărul. O voce de femeie mi-a spus să vin marţea viitoare. Am încercat să-i descriu cum arăt, dar nu părea s-o intereseze. — N-are importanţă, mi-a răspuns.

6619