Titlu Fluturele Alb
Autor Nicu Nicolaescu
Categorie Literatura română
DOWNLOAD PDF
Fluturele Alb

Eram atât de săraci, încât de mult uitaserăm gustul pâinii… Dimineaţa beam câte o cană de apă fiartă, fără zahăr, iar seara, ca să uităm de foame, tata ne băga pe gât câte o lingură de caşă, urmată de câte un păhărel de votcă, trimiţându-ne astfel în lumea dulce şi nesfârşită a somnului. Noapte de noapte visam că sunt bogat şi că am de toate, că măsuţa din sufragerie geme sub greutatea feluritelor bucate, că-n frigider stau una peste alta hălci apetisante de porc, de vită, că buzunarele mi-s pline cu bomboane. Ah, ce vise! Băieţii de vârsta mea mâncau dulciuri zi de zi, eu însă aveam parte de ele o singură dată pe an – de ziua mea, când profesoara, poate din milă sau… din simpatie, îmi dăruia, urându-mi sănătate, câte o mână de bomboane. Atât de mult îmi plăceau, încât, în cea mai mare taină, mă apucam de lins şi degetele de la mâini, şi buzele, şi staniolul. În pofida nestăvilitei mele pofte, păstram câteva şi pentru Filip, dar şi pentru tata. Dacă frăţiorul meu plângea de fericire pentru micul dar, atunci tata, de fiecare dată ne avertiza: 6 – Ce nu-mi place mie, n-ar trebui nici vouă să vă placă. La şcoală ni se spunea ţăranii. Eram porecliţi aşa din simplul motiv că noi nu locuiam în oraş, ci… în taiga. Departe de lume, de gălăgie. Deşi primii ani din viaţă mi-i petrecusem în Troiţko Peciorsk, colegilor mei nu le păsa. Pentru ei tot un ţăran rămâneam. Ne mutaserăm în afara urbei, la doi kilometri depărtare, pentru că aşa a vrut tata. Neştiind cum să-şi mai impresioneze familia, a schimbat apartamentul nostru spaţios pe o izbă mică şi dărăpănată – o afacere pe de-a dreptul „excelentă”. Taigaua era imensă. Începui s-o cotrobăiesc când încă nu adunasem nici jumătate de deceniu de viaţă. Filip, care abia trecuse de doi anişori, mă însoţea pretutindeni. La acea vârstă nu ştiam că a te aventura în taiga este un adevărat pericol. Nu-mi spusese nimeni că acolo mişună urşii şi lupii, că acolo sunt mlaştini gata să te-nghită într-o clipă. Ei, cui avea să-i pese de noi, dacă tata pleca zilnic în oraş cu băutul, iar mama, mama… murise de ceva vreme. Rămăsesem doi bieţi copii lipsiţi de hrană şi de apărare. Statul nu se interesase niciodată de soarta noastră. Cu toate că ne oferea lunar puţin peste o mie de ruble, niciun reprezentant al său nu încercase să afle cum sunt cheltuiţi aceşti bani. Am fost singuri-singurei şi nimănui nu i-a păsat cum trăim, ce mâncăm, cu ce ne îmbrăcăm. Deşi îl vedeam mai mult beat decât treaz, tata avusese grijă, cel puţin, să ne înveţe alfabetul, adunarea şi scăderea. Când am păşit pragul şcolii, dovedisem învăţătorilor că nu suntem cu nimic mai prejos decât colegii noştri.

3980