Titlu Mai imbatator decat vinul
Autor Nora Roberts
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Mai imbatator decat vinul

În noaptea când a fost asasinat, Bernardo Baptista a cinat simplu, cu pâine, brânză şi o sticlă de Chianti. Vinul era cam tânăr, iar Bernardo nu mai prea era. Niciunul nu avea să îmbătrânească în continuare. La fel ca pâinea şi brânza, Bernardo era un om simplu. De cincizeci şi unu de ani, de când se căsătorise, trăia în aceeaşi căsuţă de pe colinele blânde din nordul Veneţiei. Acolo fuseseră crescuţi cei cinci copii ai lui. Şi tot acolo murise şi soţia lui. Acum, în vârstă de şaptezeci şi trei de ani, Bernardo locuia singur, cu cea mai mare parte a familiei la o aruncătură de băţ distanţă, pe marginile marii podgorii Giambelli unde lucrase încă din tinereţe. O cunoscuse pe La Signora de când era mică şi fusese învăţat să-şi descopere capul ori de câte ori o vedea trecând. Chiar şi acum, dacă venea din California înapoi la castello şi la podgorie, Tereza Giambelli se oprea din mers dacă-l vedea. Şi vorbeau despre vechile vremuri, când bunicii lor munciseră la vie. Signore Baptista, aşa îl numea Tereza. Iar el o admira mult pe La Signora, şi toată viaţa îi fusese credincios, ei şi alor ei. Timp de peste şaizeci de ani, Bernardo participase la prepararea vinurilor Giambelli. Avuseseră loc multe schimbări – unele în bine, după părerea lui Bernardo, altele nu la fel de pozitive. Văzuse multe la viaţa lui. Prea multe, socoteau unii. Viile, legănate în somnul dulce al iernii, aveau să înverzească curând. Artrita îl împiedica să mai muncească mult cu mâinile, ca pe vremuri, dar totuşi ieşea în fiecare dimineaţă să-şi privească fiii şi nepoţii ducând tradiţia mai departe. 5 Un Baptista lucrase întotdeauna pentru Giambelli. Şi, în opinia lui Bernardo, întotdeauna avea să fie aşa. În ultima noapte a celor şaptezeci şi trei de ani ai vieţii sale, Bernardo a privit peste vii – viile lui, observând ce se făcuse, ce mai era de făcut, şi ascultând cum şuiera printre aracii viei vântul de decembrie. De la fereastra pe unde acel vânt încerca să se strecoare înăuntru, Bernardo vedea coardele viţei căţărându-se încet pe pante. În timp, aveau să se îmbrace cu frunze şi viaţă, fără să se usuce ca omul. Acesta era miracolul strugurilor. Vedea umbrele şi contururile marelui castello care domnea peste acele vii şi peste cei ce le îngrijeau. Acum era pustie, singură în noapte şi în iarnă, când în castello dormeau numai servitorii, iar strugurii încă mai aşteptau să se nască.

10971