Titlu Omul care isi confunda sotia cu o palarie
Autor Oliver Sacks
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Omul care isi confunda sotia cu o palarie

Ultimul lucru pe care îl lamureste cinpva într-o carte“, observa Pascal, „este cel pe care ar fi trebuit sa-l spuna de la bun început." Dupa ce am scris, adunat si aranjat aceste stranii povestiri, dupa ce am ales un titlu si doua motouri, iata ca acum trebuie sa examinez ce am facut si de ce. Dualitatea celor doua motouri si opozitia dintre ele — precum si opozitia dintre medic si naturalist, pe care o observa Ivy McKenzie — corespund unei dualitati care mi-e proprie: ma simt deopotriva naturalist si medic, si ma intereseaza deopotriva bolile si oamenii; în plus, sunt în egala masura, chiar daca nedesavârsit, si teoretician si dramaturg, sunt atras deopotriva de latura stiintifica si de cea literara, pe care le gasesc mereu în conditia umana, si nu în ultimul rând în conditia esential umana care e starea de boala — animalele se îmbolnavesc, dar numai omul ajunge cu adevarat la starea de boala. Munca mea, viata mea, totul e dedicat bolnavilor, dar bol¬ navii si bolile lor ma conduc la gânduri care poate ca altminteri nu mi-ar veni în minte, în asemenea masura încât ma vad obligat sa ma întreb, împreuna cu Nietzsche: „Cât priveste boala: aproape ca suntem ispititi sa ne întrebam daca am putea trai fara ea“ — si sa consider ca problemele pe care le ridica boala sunt fundamentale. Pacientii mei ma incita mereu sa-mi pun întrebari, iar întrebarile mele ma conduc mereu la pacienti, astfel încât în povestirile sau studiile care urmeaza exista o continua miscare de du-te-vino. Studii, da; dar de ce povestiri sau cazuri? Hipocrate a introdus perspectiva istorica asupra bolii, ideea ca bolile au o desfasurare, de la primele lor manifestari pâna la punctul culminant sau criza, iar de aici la deznodamântul lor favorabil sau fatal. Astfel, Hipocrate a introdus istoricul cazului, o descriere sau o prezentare a istoriei naturale a bolii, exprimata cu precizie prin vechiul cuvânt „patografie“. Asemenea povestiri sunt o forma a istoriei naturale, dar ele nu ne spun nimic despre individ si istoria lui; ele nu dezvaluie nimic despre persoana si experienta celui ce se confrunta cu boala si lupta pentru a supravietui. într-un istoric sumar al cazului nu exista „subiect11; istoricul modem al cazului vorbeste despre subiect într-o fraza fugitiva („o fiinta de sex femeiesc, albinos trisomica, de 21 de ani“) care s-ar putea aplica tot atât de bine unui sobolan ca si unui om. Pentru a readuce subiectul uman în centru — subiectul uman care sufera, se chinuie, se lupta — trebuie sa aprofundam istoria cazului sub forma unei naratiuni sau povestiri: doar atunci vom avea pe „cineva“, nu doar „ceva“, o persoana adevarata, un pacient, în relatia sa cu boala, în relatie cu partea lui fizica. Esenta fiintei pacientului este cât se poate de relevanta în zonele mai înalte ale neurologiei si în psihologie, pentru ca aici personalitatea pacientului e implicata în mod esential, iar studiul bolii si al identitatii nu pot fi disociate. Acest tip de tulburari, precum si prezentarea si studiul lor, dau nastere unei discipline cu adevarat noi, pe care am putea-o numi „neurologia identitatii", întrucât se ocupa de bazele neurale ale sinelui, de problema veche de când lumea a mintii si a creierului. E posibil ca între psihic si fizic sa existe în mod necesar o prapastie, o prapastie de categorie; dar studiile si relatarile care se refera simultan si inseparabil la ambele — iar acestea sunt cele care ma fascineaza în mod special si pe care (în general) le prezint aici — pot totusi servi la apropierea lor, pentru a ne aduce tocmai la intersectia mecanismului cu viata, la relatia dintre procesele fiziologice si biografie.

3313