Odata ca niciodata am fost eu, umblând prin casa ca un leu
în cusca. Eram bolnava, asta era sigur, dar nu reuseam sa
înteleg ce anume aveam. Nu mi se întâmplase nimic deosebit,
nimic iesit din comun. Atunci ce era cu nelinistea aceea fara
motiv, cu acel du-te-vino, de parca as fi cautat un lucru si nu-l
gaseam, cu acea senzatie ca ceva, nu se stie ce, ma presa.
Nu pricepeam nimic. Nu-mi mai aduc aminte cum de mi-a
trecut prin minte sa inventez o poveste.
Am inventat o poveste plina de personaje: erau acolo si
Printesa Luminii si Printul Întunericului, care se iubeau grozav,
dar, fiind din doua împaratii incompatibile, nu era chip sa-si
poata uni vietile ...

Pe atunci eram înca o fetita, nu faceam parte dintre "lucra-
torii" din domeniul psihologiei, nu stiam nimic despre simbo-
lism si arhetipuri, dar îmi amintesc bine emotiile pe care mi

le-a trezit acea incursiune în imaginar. Basmul meu se oprea
în împrejurari dramatice si nu gasea nici o rezolvare: o iubire
nefericita, imposibilitatea de a o împlini, imposibilitatea celor
doi de a se uita unul pe altul, de a se desparti, de a se elibera ...
Ce mai, o adevarata tragedie!