Titlu Tatal celuilalt copil
Autor Parinoush Saniee
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Tatal celuilalt copil

Am privit lung fotografia. Cine e ? Cine e cu adevărat ? Am simţit o strângere de inimă, limba mi‑a amorţit, priveam încurcat în jur, căutând o cale de scăpare. Casa era plină. Jumătate din musafiri veniseră deja. Unde îi găsise mama pe toţi ? E chiar aşa de important că te‑ai făcut mai mare ? Eu nu simţeam că m‑aş fi schimbat prea mult. Toţi stăteau de vorbă, râdeau, se plimbau de colo‑colo prin casă. Nu ştiam cum trebuie să mă comport ca gazdă. Câţiva prieteni au intrat pe uşă şi ceilalţi s‑au adunat în jurul lor, aşa că m‑am folosit de prilej s‑o zbughesc pe scări, la etaj. Când am închis uşa camerei în urma mea şi m‑am sprijinit de ea, gâfâiam, deşi nu obosisem chiar aşa de tare. — Ce te‑a apucat ? întrebă o voce cunoscută dinăuntrul meu. Fără să vreau, am răspuns cu glas tare : — Nu ştiu… Vocile prietenilor îmi răsunau în urechi. Tot nu‑mi găsisem liniştea de care‑aveam nevoie. Am ieşit din cameră, am deschis uşa terasei şi am păşit uşor afară. M‑am străduit să‑nchid cu totul uşa în urma mea. O adiere răcoroasă mi‑a mângâiat fruntea fierbinte. Am respirat adânc. Uitându‑mă la treptele interzise de pe acoperiş, o durere ascuţită mi‑a străpuns spatele. O resimţeam de fiecare dată când mă uitam la ele, fără a şti prea bine din ce motiv. Ceva se întâmpla în mintea mea tulburată. Am 8 Parinoush Saniee urcat treptele. Cât timp trecuse de când călcasem pe‑acolo ultima oară ? O zi ? Un secol ? Anii au început să se învălmăşească şi, ca‑ntr‑un vârtej năucitor, mă întorceam tot mai mult în trecut. Când m‑am aşezat pe banca de pe acoperiş, eram din nou un copil de patru-cinci ani, prost şi speriat. Din ziua în care am descoperit ca sunt prost, am devenit sensibil la acest cuvânt, iar când eram strigat aşa, mă înfuriam, ţipam, spărgeam ceva sau loveam pe cineva şi făceam un tărăboi în toată regula. Însă din clipa în care am acceptat realitatea, m‑am purtat altfel : nu‑mi mai ieşeam din fire când auzeam vorba aceasta, deşi mi se punea un nod un gât, o gheară îmi strângea inima, totul mi se întuneca în faţa ochilor şi mi se părea că nici soarele nu mai străluceşte. Căutam un colţ unde mă ghemuiam şi‑mi cuprindeam picioarele cu braţele. Îmi lăsam capul pe genunchi şi îmi doream să mă fac mic, atât de mic, încât să nu mă mai poată vedea nimeni. Nu mai aveam chef să mă joc, uitam cum e să râzi, nu mă mai înveselea nimic. Şi orele acelea se prelungeau, ajungând până la o zi‑două. Ştiţi ce mult înseamnă o zi‑două pentru un copil de patru ani ? Poate chiar cât o lună sau două pentru oamenii mari. Cred că‑mi era mai bine când răspundeam violent, deşi

3015