Tocmai o cotiserăm pe o ulicioară mirosind a hârtie. Nişte vânzători, aşezaţi pe teancuri de foi pe care le vindeau cu bucata, loveau cu papucul o vacă, împodobită pe coarne cu canafi, care încerca să apuce un mănunchi de şpalturi prăfuite şi îngălbenite. Animalul a dat înapoi şi s-a bălegat la picioarele noastre când o fată, extrem de slabă, cu un sugar în braţe, ne-a abordat cu mâna întinsă. — Baksheesh, Baba, baksheesh! Umplea strada cu tânguiala ieşindu-i din gura strâmbată de un plânset înăbuşit. Mâinile îi erau urâţite de pete albe descuamate. Menviel se pregătea s-o trimită la plimbare, dar americanul i-a arătat ochii sticloşi ai copilului. Faţa, înfăşată în nişte cârpe murdare, era aproape vânătă. Capul, minuscul, se legăna pe un gât prea slab ca să-l susţină. Ieşea din el un miros împuţit. — Mângâiaţi copilul, a ordonat americanul cu o voce albă. Voiam să mă interpun, dar Menviel, atât de prompt în a-i da ascultare altuia, atinsese deja obrajii copilului. — E rece. — Şi ştii de ce e rece? a exclamat americanul. E rece pentru că e mort de două sau trei zile şi putoarea asta tânără strânge bani cu cadavrul lui. Noi am tresărit. El a urlat un ordin în hindi şi zdrenţăroasa, speriată, a fugit în mulţime cu sinistra ei povară. — Ştiai asta, ştiai! a bâlbâit arheologul gata să-i vină rău, de ce mi-ai cerut să-l ating? — Ca să te fac să pui degetul pe realitatea indiană. Nu există o altă iniţiere mai bună. Şi asta e valabil şi pentru dumneata, domnule Frédéric. Pretindea să ne dea o lecţie, adopta un ton tăios, magistral. Pojghiţa de politeţe, întreţinută de azi-dimineaţă, se rupsese cu brutalitate. Menviel bâiguia ceva incoerent şi