Titlu Micuta Bijou
Autor Patrick Modiano
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Micuta Bijou

Trecuseră vreo doisprezece ani de când nu mi se mai spunea „Micuţa Bijou” şi mă găseam în staţia de metrou Châtelet la ora de vârf. Mă (aflam în mulţimea din culoarul acela nesfârşit, pe covorul rulant. O femeie purta un mantou galben. Culoarea mantoului îmi atrăsese atenţia şi o vedeam din spate, pe covorul rulant. Apoi a luat-o în lungul culoarului, acolo unde este indicat „Direcţia Château-de-Vincennes”. Stăteam acum nemişcaţi, înghesuiţi în mijlocul scării, aşteptând deschiderea portiţelor batante. Se afla alături de mine. Atunci i-am văzut faţa. Asemănarea acestei feţe cu cea a mamei mele era atât de izbitoare încât m-am gândit că era chiar ea. Îmi revenise în memorie o fotografie a mamei mele, una dintre cele câteva pe care le păstrasem. Faţa ei este luminată, ca şi cum un proiector ar fi făcut-o să răsară din noapte. Am simţit totdeauna o sfială în faţa acestei fotografii, în visele mele, era de fiecare dată o fotografie antropometrică pe care mi-o întinde cineva – un comisar de poliţie, un salariat de la morgă – ca să pot identifica această persoană. Dar rămâneam mută. Nu ştiam nimic despre ea. S-a aşezat pe una din băncile din staţie, la distanţă de ceilalţi care se îmbulzeau pe peron în aşteptarea garniturii. Nu era nici un loc liber pe bancă, alături de ea, şi stăteam în picioare, mai în spate, rezemată de un distribuitor automat. Croiala mantoului fusese cu siguranţă elegantă altădată, iar culoarea îi dădea o notă de fantezie. Părea că ignoră ce era în jurul ei şi m-am întrebat dacă avea să rămână acolo, pe bancă, până la ora ultimului metro. Acelaşi profil ca al mamei mele, nasul atât de special, cu vârful uşor ridicat. Aceiaşi ochi de culoare deschisă. Aceeaşi frunte înaltă. Părul era mai scurt. Nu, nu se schimbase prea mult. Părul nu mai era atât de blond, dar oricum nu ştiam dacă mama mea fusese într-adevăr blondă. Gura i se strângea într-o cută de amărăciune. Aveam certitudinea că era ea. A lăsat să treacă o garnitură. Peronul era gol de câteva minute. M-am aşezat pe bancă lângă ea. Apoi peronul era iarăşi invadat de o mulţime compactă. Aş fi putut începe o conversaţie. Nu găseam cuvintele potrivite şi era prea multă lume în jurul nostru. Era gata să adoarmă pe bancă, dar, pe când zgomotul garniturii ce sosea era de-abia o vibraţie îndepărtată, s-a ridicat. Am urcat în vagon, în spatele ei. Eram despărţite de un grup de bărbaţi care vorbeau foarte tare. S-au închis portierele şi atunci m-am gândit că ar fi trebuit — Cum făceam de obicei – să iau metroul în direcţie opusă, în staţia următoare am fost împinsă pe peron de şuvoiul celor care ieşeau, apoi am urcat din nou în vagon şi m-am apropiat de ea. În lumina vie părea mai bătrână decât pe peron. O cicatrice îi brăzda tâmpla stingă şi o parte a obrazului. Ce vârstă putea să aibă? Cincizeci? Şi ce vârstă pe fotografii? Douăzeci şi cinci? Privirea era aceeaşi ca la douăzeci şi cinci de ani, limpede, exprimând un fel de mirare sau o teamă vagă şi se înăsprea dintr-o dată. Întâmplător a poposit asupra mea, dar nu mă vedea. Ascos din buzunarul mantoului o pudrieră pe care a deschis-o, a apropiat oglinda de faţă şi îşi trecea degetul mic al mâinii stingi pe colţul pleoapei, ca şi cum ar fi măturat un gunoi din ochi. Metroul prindea viteză, a fost o zdruncinătură, m-am apucat de bara metalică, dar ea, ea nu şi-a pierdut echilibrul. Rămânea impasibilă, privindu-se în pudrieră. La staţia Bastille au reuşit de bine de rău să se urce toţi şi portierele s-au închis cu greu. Avusese timpul să-şi pună la loc pudrieră înainte de năvălirea celorlalţi în vagon. La ce staţie avea să coboare? Ovoi urma până la capăt? Era într-adevăr necesar? Trebuia să mă obişnuiesc cu ideea că locuia în acelaşi oraş ca mine. Mi se spusese că murise demult, în Maroc, şi nu încercasem niciodată să aflu mai mult. „Murise în Maroc”, una dintre acele fraze care datează din copilărie şi a căror semnificaţie nu se înţelege prea bine. Doar sonoritatea acestor fraze îţi rămâne în memorie ca unele cuvinte ale cântecelor care mă înfricoşau. „Era un mic vapor.” „Murise în Maroc.” în actul meu de naştere era menţionată data naşterii ei: 1917, şi ea pretindea că pe timpul fotografiilor ar fi avut douăzeci şi cinci de ani.

1756