Titlu Manualul Razboinicului Luminii
Autor Paulo Coelho
Categorie Literatură universală
DOWNLOAD PDF
Manualul Razboinicului Luminii

În largul plajei de vest a satului se află o insulă şi pe ea e un templu uriaş, plin de clopote”, spuse o femeie. Băiatul observă că ea purta veşminte ciudate şi capul îi era acoperit de un văl. Nu o mai văzuse niciodată înainte. “Ai vizitat templul acela?” întrebă ea. “Du-te acolo şi spune-mi cum ţi se pare.” Atras de frumuseţea femeii, băiatul merse la locul indicat. Şezu pe nisip şi scrută orizontul cu privirea, dar nu văzu nimic în afara priveliştii obişnuite: cerul albastru şi oceanul. Decepţionat, se duse într-un sat de pescari din apropiere şi întrebă despre o insulă cu un templu. “Ah, a fost cu mult timp în urmă, pe vremea când trăiau pe-aici străbunicii mei”, zise un pescar bătrân. “A fost un cutremur mare şi insula s-a scufundat în mare. Dar deşi nu mai putem vedea insula, încă putem auzi clopotele de la templul de pe ea atunci când marea le face să se legene acolo, în adâncurile ei.” Băiatul se întoarse pe plajă şi încercă să asculte clopotele. Stătu acolo toată după-amiaza, dar nu izbuti să audă altceva decât zgomotul valurilor şi ţipetele pescăruşilor. Când se lăsă noaptea, părinţii lui veniră să-l caute. A doua zi de dimineaţă, el se întoarse pe plajă; nuşi putea închipui că o femeie frumoasă ar fi fost în stare să-l mintă. Dacă ea avea să revină într-o bună zi, i-ar fi putut spune că nu văzuse insula, dar auzise clopotele templului pe care le făcea să răsune mişcarea valurilor. Trecură astfel multe luni; femeia nu se întoarse şi tânărul o dădu uitării; acum era convins că trebuia să descopere bogăţiile şi comorile templului scufundat. Dacă ar auzi clopotele, ar fi în stare să o localizeze şi ar putea recupera comoara ascunsă acolo. Îşi pierduse orice interes pentru şcoală şi pentru grupul său de prieteni. Se transformase în obiectul preferat al glumelor celorlalţi copii, care obişnuiau să spună: “El nu mai e ca noi. Preferă să se uite ţintă la mare fiindcă îi e frică să nu piardă la jocurile noastre.” Şi toţi râdeau, uitându-se la băiatul care şedea pe mal. Deşi nu izbutise să audă vechile clopote ale templului, băiatul învăţa alte lucruri. Începu să-şi dea seama că, de cât asculta zgomotul valurilor, atenţia nu-i mai era abătută de ele. Niţel mai târziu se obişnui şi cu ţipetele pescăruşilor, cu zumzetul albinelor, cu vântul care bătea în frunzele palmierilor. La şase luni după prima lui conversaţie cu femeia, băiatul era capabil să nu se mai lase distras de nici un zgomot - dar încă nu putea auzi clopotele templului scufundat. Veneau pescari să stea de vorbă cu el şi stăruiau: “Noi auzim!” ziceau ei. Băiatul însă nu izbutea. Ceva mai târziu, pescarii schimbară vorba: “Eşti prea preocupat de zvonul clopotelor din adânc; renunţă la asta şi vino să te joci iar cu prietenii tăi. Poate că numai pescarii izbutesc să le audă.”

986