Titlu Fetita pe care au lasat-o in urma
Autor Roxanne Veletzos
Categorie Biografii
DOWNLOAD PDF
Fetita pe care au lasat-o in urma

Fetița e singură în bezna impenetrabilă. Tremurând, își cuprinde trupul firav cu brațele
și-și înfundă fața în gulerul jachetei de lână. Așezată pe treptele clădirii, încearcă să-și
aducă aminte ce i-a zis mama ei. I-a spus când se va întoarce? Când își văzuse părinții
dispărând după colț era încă lumină. Îmbrăcată cu o rochie subțire, mama mergea cu
umerii aplecați înainte, zguduită de frisoane, urmată la câțiva pași distanță de tatăl ei,
care-și târșâia picioarele pe trotuarul înghețat. Atinge cu palmele cimentul rece de sub
ea, și trupul îi este străbătut de un tremur necontrolat. Vântul aspru îi mușcă din carne,
înfigându-i mii de ace înghețate în picioare. Ar da orice să aibă un pled, mănuși sau
măcar căciula, pe care a pierdut-o pe undeva. În ciuda frigului, preferă să stea aici decât
în holul întunecos și umed. Mirosul de varză călită ce iese dintr-un apartament îi face
mațele să chiorăie de foame, deși când era acasă refuza cu încăpățânare să se atingă de
așa ceva, în ciuda insistențelor mamei.
Își trage genunchii la piept și ridică ochii la cele trei etaje ale clădirii cu balcoane mari,
rotunjite. E sigură că n-a mai văzut-o niciodată. N-a mai văzut nici această stradă pustie,
luminată de un singur lampadar ale cărui raze scot în evidență zăpada murdară din jur.
Nu se zărește nici un om, de parcă cineva a stins brusc toate luminile din acest oraș
altădată plin de viață, interzicând plimbările, saluturile sau râsetele.
Părinții ei trebuie să se întoarcă dintr-o clipă în alta, își spune scrutând încă o dată
strada. Încearcă să-și amintească vocea blândă a mamei șoptindu-i că n-are de ce să se
teamă, că e o fată curajoasă și că totul o să fie bine. Știe însă că nu are ce căuta afară la
ora asta. Cu doar o zi înainte și-a auzit părinții vorbind despre starea de asediu, despre
patrulele Gărzii de Fier ce cutreieră orașul, arestând pe oricine îndrăznește să se
aventureze pe străzi după apusul soarelui. I-a auzit vorbind și despre alte lucruri, care nu
trebuiau să ajungă la urechile ei; au șușotit în camera de alături mult timp după ce ea se
băgase în pat. Vocile le erau înăbușite, imposibil de distins, dar disperarea din ele a
făcut-o să se cutremure în patul cald.
De undeva din depărtare se aud zgomote – strigăte, glasuri ascuțite amestecate cu
sunetul ritmic al bocancilor bătând caldarâmul și geamuri trântite cu putere în noapte. La
fel se întâmplase și în alte nopți, dar, de această dată, sunetele orașului sunt însoțite de
un miros ciudat, ca de cărbune ars, dar scârbos de dulce, care-i întoarce stomacul pe dos.
Străbătută de valuri de greață tot mai greu de controlat, își acoperă fața cu gulerul
jachetei, încercând să scape de duhoare, străduindu-se să-și imagineze că este acasă, în
patul ei cu lenjerie roz de mătase, cu lumina familiară strecurându-se prin ușa dintre cele
două dormitoare, rămasă întredeschisă.
Ochii i se umplu de lacrimi pe care nu le mai poate stăpâni. Îi e rușine pentru că s-a

lăsat cuprinsă de frică, deși i-a promis mamei că va încerca din toate puterile să fie
curajoasă. „Voi fi cuminte, mămico. Voi fi răbdătoare“, dar parcă a trecut o veșnicie de
când a rostit aceste cuvinte.
Lacrimile îi țâșnesc acum libere pe brațul cu care și-a acoperit chipul, iar suspinele ei
zdrențuiesc tăcerea și aruncă ecouri prin curți și alei. Știe că trebuie să nu scoată nici un
sunet, dar șuvoiul de emoții ce-i asaltează pieptul este prea puternic. Plânge până când
nu mai simte nimic, până când suspinele sacadate i se topesc, devenind una cu vântul. Se
lasă să alunece pe cimentul rece, încovrigată în poziție fetală, și alunecă în sfârșit într-un
somn ca un abis fără fund.
Dintr-odată, simte cum niște brațe vânjoase o ridică în aer. Trezită brusc, vede chipul
unei femei necunoscute, cu părul legat la spate într-un coc argintiu din care se răsfiră

șuvițe răzlețe pe lângă obrajii rotunzi și ridați. Femeia o strânge la piept, învăluind-o într-
un miros vag de apret și transpirație, blocându-i încercările disperate de a scăpa. Cu

toate acestea, îmbrățișarea ei are ceva tandru, liniștitor, iar fetița, prea înghețată și prea
obosită ca să mai opună rezistență, își lipește chipul de pieptul femeii și dă frâu liber unui
nou val de suspine. Necunoscuta deschide ușa imobilului cu umărul și o poartă înapoi în
hol. Fetița ar vrea s-o întrebe dacă știe ceva despre părinții ei, dacă se întorc curând, dar
din gura ei nu iese decât un geamăt lung, ascuțit.
– Șșș... îi șoptește femeia la ureche. Stai liniștită. Șșș... ești bine, ești bine.
În lumina fantomatică aruncată de farurile unei mașini, chipul bătrânei strălucește scurt,
palid, rotund ca luna între norii mișcători, cu ochii la fel, strălucitori și umezi. Parcă
simțind privirea fetiței, o privește la rândul ei, dar, o secundă mai târziu, lumina dispare,
aruncându-o înapoi în neant. Numai brațele femeii rămân, ferme și blânde în același timp,
alături de mirosul ei învăluitor.
– Așa o fetiță drăguță, i se pare că o aude murmurând parcă pentru sine, în beznă. Așa
o fetiță drăguță, ce păcat, încheie femeia cu un cloncănit din limbă.

12970