Titlu Cand Dumnezeu era iepure
Autor Sarah Winman
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Cand Dumnezeu era iepure

Viaţa mea se împarte în două. Nu chiar un Înainte şi un După, mai degrabă ca două opritoare de cărţi ţinând la un loc ani lipsiţi de vlagă, presăraţi cu meditaţii sterile, anii adolescenţei târzii sau ai celui de-al doilea deceniu de viaţă, căruia hainele de adult nu i se potrivesc deloc. Mă uit la fotografiile din acei ani şi mă văd acolo, stând poate în faţa Turnului Eiffel sau a Statuii Libertăţii, ori în apa mării, până la genunchi, făcând cu mâna şi zâmbind; dar acum ştiu că aceste experienţe erau întâmpinate cu acea tentă searbădă de dezinteres care face până şi curcubeiele să pară cenuşii. Ea nu apare deloc în această perioadă şi îmi dau seama că, de fapt, ea e pata de culoare care lipsea. Ea a strâns laolaltă anii, de o parte şi de alta a acestei aşteptări, şi i-a înălţat ca pe nişte faruri călăuzitoare, iar când a intrat în clasă în acea dimineaţă plicticoasă de ianuarie, parcă ar fi fost ea însăşi Anul Nou, lucrul acela care îmi oferea promisiunea unui dincolo. Dar numai eu mi-am dat seama. Ceilalţi, mărginiţi de convenţionalism, găseau de cuviinţă, în cel mai bun caz, să facă haz de ea, în cel mai rău, să-şi bată joc. Venea din altă lume; era diferită. Dar pe atunci, în secret, şi eu eram la fel. Ea era piesa care-mi lipsea; complementul meu în joc. * Într-o zi, s-a întors spre mine şi mi-a spus: „Ia uite!“, şi şi-a scos din antebraţ o monedă nounouţă de cincizeci de penny. Am văzut muchia plată iţindu-se din pielea ei ca o capsă. Nu a făcut-o să apară din aer sau din mânecă – asta mai văzusem –, nu, a scos-o chiar din piele şi a rămas cu o cicatrice însângerată. Două zile mai târziu, cicatricea dispăruse; în schimb, moneda de cincizeci de penny era încă în buzunarul ei. Şi acum vine partea pe care nu o crede nimeni. Data de pe monedă era bizară. Mai precis, cu nouăsprezece ani în viitor: 1995. Nu pot să explic numărul acesta de magie, la fel cum nu pot explica nici abilitatea ei neaşteptată de a cânta la pian în acea dimineaţă stranie, în biserică. Nu o învăţase nimeni să aibă asemenea preocupări. Era ca şi cum îşi putea pune în minte să devină talentată şi, prin voinţă, putea dobândi o competenţă bruscă şi efemeră. Eu vedeam toate astea şi mă minunam. Dar asemenea clipe erau doar pentru ochii mei: un fel de dovadă că, la momentul potrivit, voi putea s-o cred.

2260